Sputnik 1, satelitul care a dat startul erei spațiale

Lansat pe 4 octombrie în anul 1957, Sputnik 1 a fost primul efort important de explorare a spațiului.

În septembrie 1957, un om de știință despre care se auzise extrem de puțin în lumea occidentală lua cuvântul în cadrul unei întâlniri desfășurate în Moscova, susținând că dezvoltarea unui satelit artificial este la doar câteva săptămâni distanță. Acesta era Serghei Korolev, cel mai important om din spatele programului spațial al Uniunii Sovietice. Țara comunistă făcuse în ultimii ani progrese extrem de important când venea vorba de rachetele balistice intercontinentale.

Deși liderii de la Moscova vedeau în acestea o modalitate extrem de eficientă prin care se puteau apăra de americani, Korolev a insistat asupra faptului că acestea se vor dovedi mult mai utile dacă vor fi folosit în scopuri științifice. Astfel, încă din anul 1953, Korolev propune utilizarea unui astfel de proiectil pentru a plasa un satelit în spațiu.

Deși erau inamici de moarte, Uniunea Sovietică și Statele Unite ale Americii se asemănau din numeroase puncte de vedere. Unul dintre acestea era dificultatea cu care cercetătorii puteau obține fonduri pentru proiecte care nu aveau de-a face cu întărirea forțelor armate. În Statele Unite, din cauza milioanelor de dolari care ar fi trebuit investite, proiectul de lansare a unui satelit în spațiu a fost amânat pentru o perioadă lungă de timp. Nici Korolev nu a avut prea mult succes în fața liderilor sovietici, lovindu-se de reticența politicienilor și a generalilor din armată.

Urmărind presa occidentală cu atenție, însă, acesta și-a dat seama că este posibil să lanseze un satelit artificial în spațiu înaintea americanilor. Korolev a reușit într-un final să obțină acordul autorităților, mizând pe animozitatea dintre sovietici și americani. Mai exact, acesta a susținut că URSS poate lansa primul satelit artificial în spațiu, dându-le o lovitură importantă rivalilor lor.

Sputnik trebuia să fie de zece ori mai mare

Un lucru mai puțin cunoscut în legătură cu satelitul artificial sovietic este faptul că acesta ar fi trebuit să fie mult mai mare, conform planurilor inițiale. În data de 30 ianuarie 1956, cercetătorii au primit permisiunea de a construi un satelit artificial care ar urma să ajungă în orbită. Numele de cod al acestui, pentru început, a fost ”Obiectul D”, iar construcție acestuia ar fi trebuit să ia sfârșit la sfârșitul lui 1957 sau începutul lui 1958.

Greutatea acestuia ar fi trebuit să fie cuprinsă între 1.000 și 1.400 de kilograme, dintre care 200 sau 300 de kilograme ar fi fost reprezentate doar de materialele științifice care ar fi fost introduse în interior. Din câte se pare, primul test ar fi trebuit să aibă loc în anul 1957, în vederea unei lansări care ar fi putut fi amânate până în 1958.

La sfârșitul anului 1956, situația nu era una foarte bună. Designul extrem de ambițios al ”Proiectlui D”, care includea componente extrem de greu de fabricat, și performanțele slabe ale rachetelor R-7 ”Semiorka” de la acea dată făceau imposibilă lansarea acestuia înainte de luna aprilie a anului 1958. În acel moment, au început să apară griji în legătură cu faptul că Statele Unite ar putea lansa un satelit înainte URSS-ului.

Astfel, s-a propus construirea unui satelit de dimensiuni mult mai mici. Acesta ar fi avut o greutate de numai 100 de kilograme, fiind de aproximativ zece ori mai ușor decât ”Proiectul D”. De asemenea, construcția acestuia ar fi început cu în perioada aprilie-mai, iar întreg procesul s-ar fi desfășurat mult mai ușor datorită sacrificării componentelor științifice extrem de complexe. În schimb, ar fi fost folosit doar un simplu transmițător radio. Construcția și lansarea acestuia a fost aprobată doar după ce rachetele R-7 au fost supuse unor teste suplimentare.

Design-ul satelitului

Satelitul avea forma unei sfere cu un dismatru de 58,5 centimetri și era format din două emisfere care cântăreau în total 83,6 kilograme. Grosimea acestora era de doar 2 milimetri și erau acoperite de un aliaj din aluminium, magneziu și titan al cărui rol era acela de a le proteja împotriva căldurii. În exteriorul acesteora se găseau două perechi de antene, care erau așezate în așa fel încât să transmită un semnal cu aceeași intensitate în toate direcțiile. Astfel, recepția semnalului era independentă de rotațiile satelitului. Fiecare antenă era alcătuită din două părți asemănătoare unui bici, de 2,4 și 2,9 metri lungime.

Bateria avea o greutate de 51 de kilograme, în centrul acesteia fiind plasat transmițătorul radio. Bateria era alcătuită din trei componente mai mici, două fiind folosite pentru a furniza energie transmițătorului, iar una pentru a controla temperatura din interiorul dispozitivului. Deși autonomia acestora a fost inițial estimată la doar două săptămâni, ele au rezistat nu mai puțin de 22 de zile. Bateria a fost pornită în momentul în care satelitul s-a detașat de cea de-a doua componentă a rachetei. Analiza semnalelor radio transmise de Sputnik 1 a fost folosită pentru a observa densitatea de electroni din ionosferă.

”Efectul Sputnik”

În data de 4 octombrie, la ora 19:28, Sputnik 1 a fost lansat e la Tyuratam, o locație extrem de apropiată de cosmodromul de la Baikonur. Călătorind cu o viteza de aproape 29.000 km/h, obiectul efectua un ciclu complet în jurul Pământului într-o oră și 36 de minute. Cea mai mare altitudine pe care acesta a avut-o a fost de 939 de kilometri deasupra Pământului, iar cea mai micî, de 230 de kilometri.

Sputnik 1 putea fi văzut pe timpul nopții cu ajutorul unui binoclu, iar semnalul acestuia era atât de puternic încât putea fi receptat chiar și de către amatori. După cum scrie site-ul History, obiectul trecea de mai multe ori pe zi deasupra Statelor Unite, iar de fiecare dată ascultătorii erau uimiți de semnalele radio receptate.

Lansarea primul satelit artificial și lovitura incredibilă pe care sovieticii le-au dat-o americanilor cu această ocazie a cauzat ceea ce președintele Dwight D. Eisenhower a denumit ”Criza Sputnik”. Aceasta a reprezentat o perioadă de nesiguranță printre cetățenii Statelor Unite, care nu a devenit decât mai gravă odată cu eșecul misiunii Vanguard TV3 din luna decembrie. Perioada de glorie a sovieticilor avea să continue, aceștia transportând ulterior un câine în spațiu, iar mai târziu, în 1961, prima persoană.