Experimentul șocant care arată efectele izolării asupra oamenilor

Savanţii au iniţiat un studiu, în anul 1965, despre efectele psihologice şi fiziologice ale izolării asupra oamenilor.

Pentru acest studiu au fost selectaţi doi voluntari:o moaşă, pe numele Josie Laures, şi un producător de mobilă, Antoine Senni, care au fost lăsaţi în două peşteri separate din Alpii francezi, timp de mai multe luni.

Când, în cele din urmă, Laures a ieşit din izolare, după 88 de zile de stat în peşteră, a crezut că era data de 25 februarie. În realitate, era 12 martie. Aceast timp petrecut în izolare a fost un record mondial. Când Senni a ieşit din peşteră , înregistrând şi el recordul de 126 de zile, el a crezut că era 4 februarie, când, de fapt, era 5 aprilie, scriu cei de la Descoperă.

Unde să așezi bradul natural în casă pentru a rezista mai mult timp. Contează și specia pe care o alegi

Programul Metrorex de sărbători. Cum vor circula trenurile de Crăciun și în noaptea de Revelion

După câteva luni, aflaţi într-o izolare completă, fără nici un reper care să indice ora sau ziua, locuitorii din peşteră au pierdut noţiunea timpului pentru săptămâni  întregi. Deşi oamenii de ştiinţă au raportat că ambii voluntari erau sănătoşi atât fizic cât şi psihic, obiceiurile lor de somn şi percepţia timpului, au suferit modificări esenţile în timpul şederii lor în peşteri.

În lipsa luminii solare și a reperelor temporale, programele de somn ale lui Laures şi Senni au luat-o razna fără ca ei să-şi dea seama. Senni, de exemplu, putea să adoarmă, la un moment dat, timp de 30 ore şi apoi se trezea cu gândul că ar fi dormit un somn scurt. Oamenii de ştiinţă au descoperit, mai târziu, că izolaţi de la indicii temporale, oamenii au tendinţa de a aluneca în cicluri de somn a câte 48 de ore. Acest fapt face dificilă contabilizarea timpului.

„Sunt atât de fericită că am ieşit afară şi că am uitat totul. Pot să vă spun, însă, că a devenit foarte dificil spre sfârşit şi m-am simţit teribil de obosit… La începutul şederii mele am citit, apoi am pierdut această dorinţă. Nu am suferit de frig. Am fost bine încălzit în micul meu cort. Casetofonul meu a refuzat să mai funcţioneze din primele zile, dar mai târziu am reuşit să-l repar şi am ascultat muzică. În afară de faptul că am tricotat, şi am făcut acest lucru destul de mult, aşteptam cu mare nerăbdare momentul în care să mă văd în cele din urmă la soare”,  povestea Josie Laures, unul dintre cei doi voluntari.