La marginea „cercului nostru strâmt”: finalul celui mai mare drum spre cea mai mică planetă

Pluto este ultima planetă rămasă neexplorată în sistemul nostru solar. Astăzi, la ora 14.45 sonda New Horizons a intrat pe orbita lui Pluto şi va începe cu adevărat misiunea pentru care a fost trimisă acum nouă ani în spaţiu.

Sonda New Horizons urmează să facă și mai multe fotografii şi să studieze suprafaţa planetei. Dacă sonda ar orbita Pământul, deasupra unui oraş, ar putea arăta detalii interesante, cum ar fi clădirile sau maşinile. Momentul intrării în orbita planetei Pluto este şi unul destul de emoţionant pentru NASA, pentru că New Horizons va întrerupe conexiunile până miercuri, când urmează să trimită fotografiile făcute, notează Adevărul. Aceasta este fotografia făcută la cea mai mică distanță, până în prezent:

Acest eveniment istoric nu este lipsit de riscuri. Sonda, care se deplasează cu 49.889 de kilometri pe oră și are o greutate de 480 de kilograme, ar putea deveni inutilizabilă dacă se ciocnește de vreo rocă sau de o simplă piatră aflată pe orbita lui Pluto. NASA consideră că riscul de coliziune este de 1 la 10.000, dar amintește că este vorba de o misiune îndreptată „spre necunoscut” și că orice scenariu este posibil.

Cât costă să te cazezi 5 nopți în Maramureș de Crăciun și Revelion 2025. Mii de români aleg să-și petreacă sărbătorile în nordul țării

Zodiile care câștigă la loto înainte de Revelion. Norocul e de partea lor, se vor îmbogăți

Prima oară când Pluto este explorată

În ianuarie 2006, când New Horizons a pornit în acest lung voiaj, NASA sublinia că Pluto este singura dintre planetele Sistemului Solar pe care nu a ajuns vreodată o sondă spațială. Descoperită în 1930 de astronomul american Clyde Tombaugh, ea a fost inițial considerată cea de-a noua planetă a Sistemului Solar, cea mai depărtată de Soare. Dar din cauza dimensiunii sale mici, Uniunea Astronomică Internațională (UAI) i-a retras, în august 2006, statutul de planetă, fiind clasată în categoria planetelor pitice. Așa ar arăta, în raport cu Terra:

După ce va studia Pluto, New Horizons se va concentra şi pe lunile sale, Charon, Styx, Nix, Kerberos şi Hydra. Noile măsurători făcute cu ajutorul New Horizons arată că Pluto este mai mare ca înainte. Potrivit lui Alan Stern, cercetătorul-şef al misiunii de 700 de milioane de dolari, „dimensiunea crescută înseamnă că Pluto are mai multă gheaţă şi mai puţine roci decât credeam înainte“. De asemenea, New Horizons a confirmat că la Polul Nord al planetei există o calotă de gheaţă.

Masa lui Pluto este de aproximativ 500 de ori mai mică decât cea a Pământului. Aceasta este compusă din roci, gheață metanică și gheață. Această planetă pitică se învârte în jurul Soarelui în 247,7 ani. O zi pe Pluto durează mai mult de șase zile terestre sau aproximativ 153 de ore.

Pluto, o planetă atipică

Pluto a fost descoperită ca rezultat al unei cercetări prin telescop, inițiate în 1905 de către astronomul american Percival Lowell, care a presupus existența unei planete îndepărtate dincolo de Neptun, ca urmare a unor mici neregularități în orbitele lui Uranus și Neptun. Continuată după moartea lui Lowell de cercetătorii de la observatorul Lowell, cercetarea s-a încheiat cu succes când astronomul american Clyde W. Tombaugh l-a găsit pe Pluto.

[related]

Pluto și cel mai mare satelit al său, Charon, se află în rotație sincronă și astfel o față a lui Pluto se află mereu orientată spre aceeași parte a lui Charon. Ceilalți patru sateliți ai lui Pluto sunt Nix, Hydra, Kerberos și Styx. Pluto se rotește în jurul Soarelui în 247,8 ani pământești, pe o orbită cu rază medie de 5,91 miliarde km (39,3 ua). Orbita planetei pitice este foarte excentrică (0,248), astfel încât uneori Pluto ajunge într-o poziție mai apropiată de Soare decât Neptun, a opta planetă a Sistemului Solar.

Atmosfera rarefiată a lui Pluto este cel mai probabil formată din azot și monoxid de carbon, în echilibru cu azotul solid și gheața formată din monoxid de carbon de pe suprafață. Pe măsură ce Pluto se depărtează de periheliu și de Soare, mare parte din atmosferă îngheață. Când se apropie din nou de Soare, temperatura de la suprafața solidă crește, ducând la sublimarea gheții de azot în gaz, producând un antiefect de seră.