Experimentul care îți arată cum poate viitorul să influențeze trecutul

Albert Einstein spunea cândva că timpul este relativ, iar între timp s-a demonstrat că, într-adevăr, timpul nu trece la fel peste tot. Dar cum ar fi dacă nici noțiunile de trecut, prezent și viitor nu și-ar găsi locul cunoscut de noi pe axa timpului?

Acum cinci ani, cercetătorii au demonstrat că celebrele cuvinte ale lui Einstein potrivit cărora „timpul meu nu e același cu timpul tău” nu reprezintă doar o metaforă. Timpul trece mai repede dacă locuieşti la ultimul etaj al unui zgârie-nori decât într-o casă, chiar dacă diferenţele sunt extrem de mici. Descoperirea, făcută de oamenii de ştiinţă din SUA, a confirmat o teorie propusă pentru prima dată de Einstein, potrivit căreia limba unui ceas se roteşte mai repede cu cât se află la o distanţă mai mare de sol.

Folosind ceasuri cu cea mai mare precizie din lume, fizicienii de la Institutul Naţional de Standarde şi Tehnologie, Colorado, au descoperit că doar urcând câteva trepte timpul trece mai repede. Spre exemplu, o persoană care locuieşte la etajul 102 al clădirii Empire State Building, adică la o altitudine de circa 380 de metri, îşi pierde 104 milionimi dintr-o secundă, a declarat unul dintre cercetători, James Chin-Chou Wen.

[related]

Cine este Călin Georgescu, candidatul de la prezidențiale care crește în sondaje

Când începe Survivor România la Pro TV în 2025. Cine sunt cei 6 concurenți care luptă în emisiunea lui Măruță, primele nume de vedete

Două experimente vin cu o teorie și mai uimitoare: timpul s-ar putea derula dinspre viitor spre trecut, lucrurile pot exista simultan în multiple stări, iar vechea dilemă a copacului care se prăbuşeşte într-o pădure ar putea să nu fie legată doar de prezenţa unui martor care să-l audă căzând, ci şi, cumva, de a şti dinainte dacă va fi sau nu văzut, scriu cei de la Second Nexus.

Cu toții știam că trecutul este cel ce influenţează prezentul, care la rândul său influenţează viitorul. Dacă lucrurile ar sta invers, totul ar putea să se schimbe în lumea plină de paradoxuri a fizicii cuantice.

Pentru un om obişnuit, înţelegerea lumii observabile, dominată de fizica newtoniană, clasică, ţine de bunul-simţ. Timpul se scurge dinspre trecut spre viitor, lucrurile nu pot exista decât într-un singur loc într-un anumit timp, iar dacă un copac cade într-o pădure fără ca nimeni să-l observe, va produce un sunet. Un grup de fizicieni de la Universitatea Naţională din Australia (ANU) nu sunt însă de acord că lucrurile sunt atât de simple.

Noul studiu publicat în Nature Physics „demonstrează că totul ţine de măsurarea directă”, susţine profesorul asociat Andrew Truscott de la Research School of Physics and Engineering din cadrul ANU. „La nivel cuantic, realitatea nu există dacă nu este observată direct”, a adăugat el.

Această concluzie aparent absurdă derivă din rezultatele a două experimente, dintre care unul mai vechi, un „clasic” pentru fizica cuantică şi unul care a fost încheiat cu succes, în urmă cu doar câteva săptămâni.

Primul experiment al influenței viitorului

Oamenii de ştiinţă au observat de mult timp comportamentul ciudat al particulelor de lumină, fotonii, în cadrul aşa-numitului Experiment al celor două fante. Atunci când lumina a fost proiectată asupra unui ecran în care se aflau două fante înguste, fotonii s-au comportat într-un mod neprevăzut, de-a dreptul schizoid. Experimentul implică o configuraţie simplă, un „tun” care trage cu particule de lumină (fotoni), unul câte unul prin două fante mici dintr-un ecran.

Lumina este atenuată în aşa fel încât să emită doar câte un singur foton. Aceşti fotoni trec prin cele două fante, existând şi o cameră care înregistrează tiparul din spatele ansamblului celor două fante. De vreme ce fotonii trec unul câte unul, unii printr-o fantă, alţii prin cealaltă, ar trebui ca ei să lase o urmă cu două dungi pe perete, dar nu se-ntâmplă acest lucru. În schimb aceştia creează în mod misterios mai multe dungi, dincolo de locurile de pe perete corespunzătoare fantelor de trecere. Acesta ar fi rezultatul aşteptat atunci când o rază constantă de lumină s-ar răspândi pe perete ca o undă.

Rezultatul care se obţine ar fi posibil numai dacă particula ar trece prin ambele fante în acelaşi timp. Cu alte cuvinte, particula ar trebui să fie în două locuri în acelaşi timp. Atunci când sunt puşi senzori în jurul fantelor pentru a urmări fotonii, acest tipar de undă dispare. Dacă excludem senzorii din experiment, modelul de undă revine. Acest lucru sugerează că putem schimba modul în care se comportă realitatea prin observarea directă.

Cu alte cuvinte, realitatea însăşi nu ar fi reală. Celebrul fizician austriac Anton Zeilinger consideră că răspunsul modern la această întrebare este că drumul fotonului nu este un element al realităţii. Acest experiment poate fi replicat şi cu electroni şi cu orice alt tip de particulă.

Acest principiu se află în centrul fizicii cuantice. O particulă precum fotonul se comportă ca şi când ar avea mai multe stări indefinite, în suspensie. Ea nu are proprietăţi fizice şi este definită în schimb de un set de probabilităţi, conform cărora ar putea exista într-una sau alta din respectivele stări. Aceste probabilităţi nu sunt doar rezultatul unor teorii ale fizicii moderne, ci se află la baza noţiunilor noastre moderne de chimie şi fac posibile tehnologii precum microprocesoarele şi reacţiile nucleare.

Aici intervine cea de-a doua ciudăţenie: atunci când fizicienii observă un foton în mod direct, în cadrul unui experiment, însuşi faptul că este observat îl face să cadă într-una dintre cele două stări posibile ale sale, fie particulă, fie undă. Orice ar face oamenii de ştiinţă, ori de câte ori observă în mod direct un foton, este ca şi când chiar fotonul „ar decide” cum să fie văzut. Astfel, se crede că actul de a observa aduce fotonul din tărâmul cuantic al probabilităţilor în cel real. Acest principiu este explicat de celebra paradigmă a pisicii lui Schrödinger unde o pisică ipotetică, pusă într-o cutie închisă alături de nişte otravă, nu este nici vie, nici moartă, până când deschidem cutia şi operăm o observaţie directă asupra sa.

Cel de-al doilea experiment

Această concluzie bizară, conform căreia actul de observaţie directă defineşte realitate (realitatea nu există în afara observaţiei) circulă de mult timp în rândul fizicienilor, fiind susţinută şi de un experiment propus de americanul John Wheeler încă din 1978, experiment despre care se credea că nu va putea fi niciodată pus în practică. Din acest motiv, a primit numele de Experimentul cognitiv al alegerii întârziate (cognitiv pentru că nu putea fi pus în practică). Acest experiment îşi propunea să răspundă la o întrebare aparent simplă: când mai exact un foton alege să se comporte ca o particulă sau ca o undă? Atunci când este tras, înainte de a trece prin fantă sau poate după ce a trecut de fantă?

John Wheeler a propus în experimentul său cognitiv introducerea unui al doilea ecran, dar doar după ce fotonul a trecut deja de primul ecran. Introducerea acestui al doilea ecran ar fi o decizie aleatoare în cadrul experimentului. De asemenea, atunci când este introdus în experiment, acest al doilea ecran este conceput să producă acelaşi timp de interferenţă ca şi primul ecran. Astfel, teoretic, un om de ştiinţă ar fi putut urmări în ce stare se află fotonul după ce a trecut de primul ecran şi dacă rămâne în aceeaşi stare şi după ce trece de al doilea.

Dificultatea tehnică a fost că nimeni nu a reuşit să introducă în experiment cel de-al doilea ecran la timp, imediat după ce fotonul a trecut de primul ecran şi înainte de a ajunge la perete. Această problemă părea insurmontabilă, până acum câteva săptămâni. Echipa de fizicieni australieni a transformat acest experiment de gândire într-unul cât se poate de concret, de laborator, cu ajutorul unei instalaţii de lasere.

Subiectul lor de experiment nu a fost însă un foton ci un atom de heliu, care deşi este mult mai masiv decât un foton, ar trebui, din punct de vedere teoretic, să aibă acelaşi comportament în cadrul experimentului — şi anume să existe într-o stare indefinită şi apoi, odată observat, să se comporte fie ca o particulă fie ca o undă. Laserele au fost folosite pe post de grilaje, unul în faţa celuilalt, iar cel de-al doilea laser era pornit aleator, în cadrul experimentului.

Rezultatul acestui experiment este chiar mai ciudat decât se aşteptau fizicienii specializaţi în domeniul cuantic: de fiecare dată când cele două grilaje laser erau pornite, atomii de heliu s-au comportat mereu ca unde. De fiecare dată când al doilea grilaj laser nu era introdus în sistem, atomul de heliu a trecut prin sistem sub formă de particulă. Ceea ce este fascinant, sau de-a dreptul înfricoşător, este că decizia privind prezenţa celui de-al doilea grilaj laser în sistem a fost cu totul aleatoare şi din punctul de vedere al atomului de heliu care tocmai a trecut de primul grilaj, nici măcar nu s-a întâmplat încă.

Cu alte cuvinte, este ca şi cum atomul de heliu ar fi putut vedea în viitor şi ar fi ştiut dacă va exista cel de-al doilea grilaj laser chiar în timpul în care trecea prin primul astfel de grilaj. Ori cu alte cuvinte, eventuala prezenţă în viitor a celui de-al doilea grilaj pare să determine starea din prezent a atomului de heliu care trece prin primul grilaj laser. Dacă atomul de heliu apare ca particulă sau ca undă este determinat cu precizie de ceva ce încă nu s-a întâmplat, ci urmează să se întâmple în viitor. Pe scurt, viitorul determină prezentul!

Un eveniment viitor poate determina trecutul?

Profesorul Andrew Truscott ne oferă explicaţia: „Atomii nu au parcurs distanţa dintre punctele A şi B. Abia când au fost măsuraţi, la sfârşitul drumului, a devenit reală una dintre cele două stări posibile, de particulă sau de undă”. Dacă ar fi să credem că aceşti atomi chiar au ales o anumită cale, sau căi, atunci trebuie să acceptăm că o măsurătoare viitoare determină trecutul acestor atomi, a mai adăugat el.

Ideea că viitorul afectează trecutul are implicaţii profunde care transcend lumea fizicii cuantice. O astfel de idee pune sub semnul întrebării, spre exemplu, conceptul de liber arbitru. Acest experiment, care va fi fără îndoială repetat, precum şi implicaţiile sale vor ridica mai multe întrebări decât vor oferi răspunsuri.