Singura țară din Europa unde femeile nu iau numele de familie al soțului, după ce se căsătoresc. E destinația de vacanță preferată a românilor
În multe țări din lume a devenit o tradiție ca femeile să preia numele de familie al bărbatului la căsătorie. Există însă și locuri unde fiecare dintre soți își păstrează numele atunci când devin o familie, iar una dintre aceste țări este în Europa.
Țara în care femeile își păstrează numele de familie după căsătorie
Italia, țara renumită pentru frumusețea sa naturală, arta și tradițiile culinare, surprinde printr-o particularitate culturală aparte: femeile căsătorite își păstrează numele de familie de la naștere. Această tradiție, adânc înrădăcinată în legislația și valorile sociale italiene, diferă semnificativ de obiceiurile din alte state europene, inclusiv România, unde schimbarea numelui de familie după căsătorie este o practică comună.
În Italia, păstrarea numelui de familie este stipulată prin Codul Civil. Acesta prevede că fiecare cetățean italian își păstrează numele de naștere pe parcursul întregii vieți, indiferent de schimbările de statut marital. Această regulă reflectă valorile culturale și juridice ale Italiei, punând accent pe identitatea personală și continuitatea familiei de origine.
Spre deosebire de multe alte țări, unde adoptarea numelui soțului simbolizează unitatea familiei, în Italia, individualitatea primează. Femeile italiene își păstrează cu mândrie rădăcinile și conexiunea cu familia de origine, ceea ce contribuie la menținerea identității personale.
În ceea ce privește copiii, tradiția italiană le atribuie numele de familie al tatălui. Recent, însă, legislația a evoluat, permițând părinților să adauge și numele mamei, reflectând progresele în egalitatea de gen.
De unde provine tradiția schimbării numelui
Obiceiul ca femeia să preia numele de familie al soțului își are originea în Evul Mediu. În această perioadă, căsătoria era percepută ca o alianță strategică între familii, iar schimbarea numelui semnifica transferul femeii dintr-o familie în alta. Practica era strâns legată de structura patriarhală a societății, unde autoritatea era concentrată asupra capului familiei, de obicei bărbatul.
În secolul al XIX-lea, pe măsură ce legislațiile europene au început să fie standardizate, schimbarea numelui a fost integrată oficial în multe țări, inclusiv România. Această normă simboliza nu doar apartenența femeii la familia soțului, ci și asumarea unei noi identități de către femeia căsătorită.
Totuși, în Italia, legislația a mers într-o direcție diferită. Încă din perioada Renașterii, când individualismul și identitatea personală au început să fie valorizate, păstrarea numelui de familie a devenit un semn al respectului față de individ. Această abordare a fost consolidată ulterior prin Codul Civil Italian, care a stabilit clar regulile privind numele de familie.
Pentru italieni, această tradiție nu este doar o normă culturală, ci și o expresie a respectului pentru identitate și egalitate. Deși pentru străini poate părea neobișnuit ca femeile să nu adopte numele soțului, italienii consideră această practică un simbol al modernității și al valorilor democratice.