”Să nu lăsați muzica mea să moară!” Geniul Ciprian Porumbescu. Aruncat în temniță cu șobolanii, răpus de tuberculoză la 29 de ani
Într-o Românie aflată încă sub stăpânirea Imperiului Austro-Ungar, Ciprian Porumbescu, unul dintre cei mai mari compozitori ai neamului românesc, a fost aruncat în întunecata lume a închisorii, unde destinul său a fost pecetluit de o boală nemiloasă. Geniul care a fost răpus de tuberculoză la doar 29 de ani.
Unul dintre cei mai mari compozitori ai românilor
Ciprian Porumbescu vede lumina zilei, pentru prima dată, într-o zi răcoroasă de toamnă, la data de 14 octombrie 1853 în comuna Stupca, județul Suceava, fără să știe că va deveni, încă de la o vârstă fragedă, un real talent muzical.
Anii trec, iar de la studii în școlile din Suceava și Cernăuți, până la Conservatorul din Viena, unde își perfecționează cunoștințele muzicale, talentul său imens nu încetează să uimească. Captează urechea perfectă a marelui George Enescu, geniul care-l ia sub aripa sa.
Compozițiile lui Ciprian Porumbescu, printre care celebrul poem simfonic „Balada pentru vioară și orchestră”, câștigă rapid aprecierea publicului și a criticilor, artistul devenind unul dintre muzicienii cei mai renumiți și prestigioși ai românilor.
Din păcate, însă, geniul său este umbrit de tragediile care îi definesc viața personală. Traiul său nu este lipsit de provocări și suferințe.
Între 1873 și 1877, Porumbescu urmează cursurile Institutului Teologic Ortodox din Cernăuți, muncind și studiind din greu, singurele sale momente de odihnă fiind vacanțele de vară petrecute la Stupca. Aici simte cum viața i se schimbă pentru totdeauna când o întâlnește pe ea.
Dragostea neîmplinită care-l bântuie până la moarte
Berta Gordon, fiica pastorului evanghelic din comuna Ilișești, județul Suceava, cea care devine marea lui iubire, dragostea sa neîmplinită. Se privesc și se îndrăgostesc pe loc, însă destinul are alte planuri pentru ei.
Relația lor este sortită eșecului, din cauza diferențelor de confesiune religioasă dintre familiile lor. Opunându-se căsniciei, părinții celor doi amorezi fac tot posibilul să îi despartă, iar inima pianistului se frânge atunci când tatăl Bertei își trimite fiica în străinătate pentru a o îndepărta de alesul ei.
Răvășit de durerea pierderii iubitei sale, Ciprian Porumbescu se retrage departe de lume, apelând la unica sa muză, muzica. Compune, astfel, piese de o frumusețe și sensibilitate copleșitoare.
”Numai ea singură îmi poate da curajul şi puterea de a răbda mai departe şi a duce munca începută la bun sfârşit”, se descărca marele artist, vorbind despre iubita lui Berta.
În 1880 lansează „Colecțiune de cântece sociale pentru studenții români”, o contribuție valoroasă la patrimoniul muzical românesc.
Însă, poate cea mai mare realizare a sa este opera „Crai Nou”. Creația are premiera în 1882, bucurându-se de un succes răsunător, aducându-i lui Porumbescu recunoașterea meritată pentru geniul său absolut.
Aruncat în închisoare, se îmbolnăvește de tuberculoză
Într-o perioadă marcată de lupte politice și tensiuni naționale, compozitorul își exprimă deschis simpatiile pentru idealurile naționale românești, fapt care-l aduce în atenția autorităților austro-ungare.
Astfel, în anul 1887, în urma unor acuzații politice false, artistul este arestat și aruncat după gratii, în închisoarea din Cernăuți. Petrece sărbătorile de iarnă încarcerat.
Temnița devine cel mai negru coșmar. Mizerie, umezeală, mâncare mult prea puțină, pe care e nevoit să o împartă cu rozătoarele din celulă. Se îmbolnăvește de tuberculoză, o boală mortală la acea vreme.
”Ziua arestării lui Ciprian a fost o Duminică! Dimineaţa, Ciprian era foarte vesel. Tata s-a dus la biserică. Era toamnă şi o zi foarte frumoasă.
Pe la 9 şi jumătate ore, m-am aşezat la pian şi am cântat diferite bucăţi: duete pentru pian şi vioară şi, la urmă, am încercat admirabila „Baladă” pentru vioară şi pian, compoziţia lui Ciprian, care am publicat-o eu, după moartea lui.
Ciprian, pianul era lângă fereastră, privea, de la fereastră, spre strada care mergea prin sat. Deodată, aud un zgomot.
Mă uit spre Ciprian, văd că i-a căzut arcuşul din mână şi dându-se înapoi palid ca un cadavru, îmi zice: Vine jandarmul cu vornicul din sat, vine, dragă Mărioară, să mă aresteze!”, povestea sora celebrului compozitor, potrivit Adevărul.
”Mi s-a răpit tot ce am numit noroc!”
După două luni de zile, artistul este eliberat din penitenciar, însă, nimic nu mai poate fi făcut. Boala progresează într-un mod nemilos, mușcând din trupul și sufletul geniului.
În data de 6 iunie, 1883, Ciprian Porumbescu se stinge în brațele surorii sale, Mărioara, în casa părintească din Stupca. Cu ultimele sale puteri, compozitorul decretează: ”Să nu lăsaţi muzica mea să moară!”.
Un drapel în culorile României acoperă crucea mormântului unde marele compozitor își doarme somnul de veci, aceasta fiind ultima sa dorință, exprimată în ultima strofă din ”Cântecul tricolorului”
“Iar când, fraţilor, m-oi duce/ De la voi, şi-o fi să mor/ Pe mormânt atunci să-mi puneţi/ Mândrul nostru tricolor”.
Draga lui Berta nu l-a uitat niciodată. Într-una dintre scrisorile pe care i le-a trimis surorii compozitorului, Mărioara, marea iubire a geniului își striga durerea, nefiind alături de sufletul ei pereche atunci când a închis ochii pentru eternitate.
”Cât de rău îmi pare că nu pot sta faţă în faţă cu acela căruia toată viaţa mea aşi dori să-i fiu cu inima deschisă.
Greu de suportat nenorocirea aceasta; mi-a nimicit tot ce am sperat şi am dorit în viaţă. Mi s-a răpit tot ce am numit noroc. (…) Roagă-te, dragă Marie, la mormântul Lui şi pentru mine.
Ţie ţi-i dat să fii în apropierea Lui, tu ai putut să-i arăţi scumpului iubirea ta, prin îngrijirea jertfitoare. O, de ce n-am putut şi eu!”, i-a scris Berta Gordon surorii lui Porumbescu, conform sursei citate anterior.
Sursă foto: Observatorul Cultural.