EXCLUSIV ‘Pădureanca’ Manuela Hărăbor, reacție șocantă despre fiul său bolnav de autism: ‘Este extrem de complicat să ţii în casă un copil cu retard, uneori clachez!

Actriţa Manuela Hărăbor (52 de ani), devenită celebră cu rolul din ”Pădureanca”, filmat în 1987, își adoră fiul, pe Andrei (30 de ani), care i-a moștenit ochii superbi, albaștri. Artista ne-a povestit, într-un interviu exclusiv pentru playtech.ro, despre băiatul ei, diagnosticat cu autism, care are nevoie de îngrijiri speciale.

Fiul ei are comportamentul unui copil de șapte ani

Fiul ei, Andrei, bolnav de autism, ajuns azi la 30 de ani, se comportă ca un copil de şase-şapte ani. Cu toate acestea, Manuela Hărăbor nu s-a plâns niciodată. În ciuda tuturor greutăţilor, amplificate de această perioadă a pandemiei de COVID-19, în care carantina și alte norme sanitare impuse de autorităţi nu i-au ocolit nici pe bolnavii de autism sau de Sindromul Down, Andrei și celebra lui mamă merg mai departe:

”Nimeni nu pare să se fi gândit la copiii cu un anume retard mintal. Ce faci atunci când nu ai voie să ieşi afară. Ce faci atunci când trebuie să eviţi pe cât posibil aglomeraţia, pentru a încerca astfel să nu te contaminezi cu noul tip de coronavirus. Oamenii bolnavi de autism şi cei cu Sindromul Down au o energie în ei pe care trebuie să şi-o descarce. Asta nu se poate întâmpla decât în spaţii deschise, în aer liber şi nu chiar în văzul tuturor. E extrem de complicat să ţii în casă un copil cu retard!”, a povestit Manuela Hărăbor, în exclusivitate pentru playtech.ro.

Ea a mai adăugat că e dificil şi să convingi un asemenea copil să poarte masca sanitară pe faţă. ”Am învăţat după atâţia ani că copiii autişti au un anume fel de a gândi, l-aş numi primordial. Adică e un fel de stare pură, de la natură sau bunul Dumnezeu. Nu ţin în faţa lor argumentele de tipul celor sociale, ce fac ceilalţi, trebuie să facem şi noi. Ei nu realizează asta. Pentru ei e cu totul altfel”, a adăugat Hărăbor.

”Pasiunea lui Andrei e de a strânge melci”

Artista, una dintre cele mai frumoase artiste din România, recunoaște că trebuie să recurgă la diverse strategii pentru a-şi convinge fiul să poarte mască în locurile publice: ”Acesta e şi unul dintre motivele pentru cei cei doi, fiu şi mamă, ies la plimbare la ore matinale sau târzii, evitând cât mai mult aglomeraţia: ”Am un mare noroc că stăm aproape de Mânăstirea Radu Vodă şi ne refugiem pe aleile sale lăturalnice, mai ales în intervalul în care nu sunt slujbe.

Sunt doar eu, Andrei şi melcii. Pasiunea fiului meu e de a strânge melci. Mai reuşesc să-l fac să poarte masca şi el, accept şi cu argumentul că e vorba despre o rugăminte a mamei lui, de care e foarte legat, dar oamenii trebuie să ştie că bolnavii de autism sunt diferiţi de noi şi să nu se pripească să judece dacă întâlnesc asemenea cazuri”.

”A trebuit să recurg la diverse tertipuri şi trucuri ca să-l ţin ocupat”

În plus, tratamentul zilnic, săptămânal şi lunar al unui asemenea bolnav e costisitor. Nu atât cel medicamentos, fiindcă Manuela Hărăbor spune că reţeta luată de la farmacie o dată la două luni e acoperită în proporţie mare de Casa de Asigurări, plătind o diferenţă maximă de 40 de lei din propriul buzunar, ci cel legat de lucrul cu terapeuţii. ”Ar trebui să avem în fiecare zi trei sau chiar patru persoane calificate care să-i ocupe mintea fiului meu. Ceea ce în ultima vreme recunosc că nu am reuşit să-i asigur fiului meu. A trebuit să recurg la diverse tertipuri şi trucuri ca să-l ţin ocupat”, mai afirmă actriţa care a făcut şi un calcul simplu al cheltuielilor cu terapeuţii: cel puţin 1.000 de lei, săptămânal.

”Mai sunt momente când sunt slabă, când clachez!”

Manuela Hărăbor recunoaşte că nu rezistă 24 de ore din 24 la un program atât de intens cum solicită de obicei terapia unui bolnav de autism: ”Mai sunt multe moment când sunt slabă, când nu mai am putere, când clachez. De fiecare dată îmi spun acelaşi lucru <Când nu mai poţi, mai trebuie să poţi puţin!>. Acel puţin înseamnă să te ridici şi să o iei de la capăt!‘‘

”Nu sunt nici pe departe eroul zilei!”

Ea refuză şi azi, după trei decenii de când îşi creşte singură copilul bolnav de autism postura de ”erou”: ”Nu sunt nici pe departe eroul zilei. Cazul meu şi al fiului meu e mai mediatizat doar fiindcă eu sunt o persoană publică. Dar există multe, multe alte cazuri ale unor oameni necunoscuţi care nu au sau nu vor să se plângă. Cu cazuri mult mai dificile decât al meu. Ne confruntăm zi după zi cu aceste lucruri, dar ştim totodată că ne-a dat Dumnezeu şi puterea de a rezista‘‘.