Mircea Dinescu continuă războiul. A divulgat secretul rușinos al lui Gabriel Liiceanu

„Un scandalagiu, un mitocan, un poftangiu. Comportament de pușlama ordinară”, a spus recent Gabriel Liiceanu despre Mircea Dinescu, care astăzi a continuat războiul. Scriitorul a replicat.

Război între intelectuali. Mircea Dinescu i-a dat replică lui Gabriel Liiceanu

În replică după ce a fost atacat de Liiceanu, Dinescu a scos în evidență comportamentul „filosofal cu mânecuțe de contabil” al rivalului, din perioada de dinainte și de după Revoluție, referindu-se inclusiv la vizita filosofului la fostul director SRI Virgil Măgureanu.

Totul a pornit de la un articol de-al lui Liiceanu, publicat pe platforma Contributors, unde a scris o critică dură la adresa lui Mircea Dinescu. Despre el a spus, fără a-i pronunța numele, că reprezintă un „model de comportament iradiant, caracterizat prin cultivarea vulgarității, a țopeniei obraznice și infatuate, a cabotinismului lucrativ, a închinării vieții profitului făcut cu prețul unei nerușinări fără margini”.

Întâmplarea prin care poetul spune că l-a lăsat pe filosof în lacrimi 

„O singură dată în viaţă l-am făcut pe Gabriel Liiceanu să plîngă şi văd că nu m-a iertat nici pînă în ziua de astăzi pentru acel afront. În 18 martie 1989, la o zi după ce interviul meu din Libération fusese citit la Europa Liberă, pe holul întunecat al Casei Scriitorilor, am dat nas în nas cu umbra filosofului care, tumefiat şi cu figura uşor răvăşită, mi-a şoptit la ureche: „Dragul meu, aseară am ascultat vorbele tale cutremurătoare şi am plîns în hohote. Suntem nişte laşi, suntem nişte laşi…”, după care, năluca suferindă s-a topit ca fumul, ca să o reîntîlnesc după un an, purtînd cu dezinvoltură în cîrcă, Editura Partidului Comunist.

În Cartea albă a Securităţii există înregistrarea unei gărgăriţe plantate în casa socrilor mei, ce redă scena în care subsemnatul încerca să adune sub un text vitriolant semnăturile cîtorva scriitori de seamă. Vorbeam acolo despre dictatura cuplului prezidenţial, despre dărîmarea satelor, despre cenzură, despre foamea şi frigul din România. Împreună cu Andrei Pleşu eram gata să plasăm bomba la Ambasada Olandei, unde amicul nostru Coen Stork aştepta să o detoneze în întreaga lume. Nici n-am apucat să-mi termin bine recitalul, că Octavian Paler a sărit ca ars zicînd că el îl ştie bine pe Ceauşescu şi că stilul meu pamfletar o să-l scoată din minţi.

Cel mai îngrozit dintre toţi s-a dovedit a fi Gabriel Liiceanu care a afirmat că el nu semnează, ca să nu-i omoare securiştii copilul, lăsîndu-i doar pe copilaşii mei în ghearele lor. Pînă la urmă, din pricina timpului nefavorabil, revoluţiunea s-a amînat pentru altădată. Astfel şi-a mîncat Gabriel Liiceanu covrigul aurei de disident pe care, uscat şi sfoiegit, a încercat să şi-l tragă pe cap după căderea comunismului.

Mult mai tîrziu, Andrei Pleşu mi-a mărturisit că pe la începutul verii lui ’89, cu o zi înainte de a pleca în exil la Tescani, a fost vizitat acasă de Gabriel Liiceanu, care, destul de opărit, i-a reproşat gafa de a se fi solidarizat cu mine: „Andrei, imaginează-ţi că noi doi şedeam liniştiţi la tine în curte şi convorbeam despre lucrul în sine, iar tu te ridici, mă laşi baltă şi fugi după golanul de Dinescu care strigă ca un ţigan prin faţa casei tale spoitingiri!””, a scris Dinescu pe Facebook.