Mircea Dinescu a împlinit 71 de ani. De ce nu și-a serbat ziua de naștere, niciodată EXCLUSIV

Mircea Dinescu a împlinit joi, 11 noiembrie, 71 de ani. Prilej pentru a-l descoase pe cunoscutul poet, dar şi realizator de emisiuni de televiziune, despre lucruri mai vechi şi mai noi, despre trecut şi prezent.

 Mircea Dinescu a împlinit vârsta de 71 de ani

• Impact.ro: Cum vă simţiţi la 71 de ani?

Mircea Dinescu: Nu sunt genul care-şi socoteşte anii pe răboj. Mai degrabă fac parte din categoria celor care nici măcar nu mai vrea să ştie cine e preşedintele acestei ţări…

• Impact.ro: Atunci, în perioada asta din an, sunteţi mai melancolic? Mai schimbat?

Mircea Dinescu: Nici pomeneală! Iar melancolia uneori să ştii că ajută creaţia! Am tot dreptul să fiu așa, dar nu este deloc cazul meu. În plus, melancolia nu este un defect. Şi nici starea depresivă. Uneori, astea două te pot ajuta să scrii mai bine decât ai face-o, să zicem, dacă ai râde tot timpul…
Fără petreceri și cadouri de ziua sa

• Impact.ro: Cum vă sărbătoreaţi ziua acasă, în copilărie, în adolescenţă?

Mircea Dinescu: Nu o sărbătoream. Cei din generaţiile mai vechi ştiu că ziua de naştere nu era sărbătorită. Uneori, fiindcă nici nu o ştiau! Se ţinea însă ziua de nume, al sfântului primit la botez. Tata era Ştefan deci de Sf. Ştefan era sărbătoare. Frate-miu, Nicolae, se axa pe Sf. Nicolae, Dumnezeu să-i ierte pe amândoi! Dar la Mircea, nu există sfânt, aşa că m-am deprins fără zi de naştere!

• Impact.ro: Păi şi după ce aţi crescut?

Mircea Dinescu: Nu am simţit nevoia! Şi nu o resimt nici azi! De ziua mea mă pitulesc! Aştept zilele de naştere ale prietenilor, ca să merg la ei şi să-i felicit…Pe scurt, nu-mi place să fiu sărbătorit!

• Impact.ro: Ce cadouri aţi primit atunci în viaţă?

Mircea Dinescu: Cadouri? Mai nimic! Nu aştept de la nimeni nimic. Mă gândeam că anul trecut, când am împlinit o vârstă rotundă, cineva îşi va aminti de mine, fiindcă totuşi am făcut şi eu ceva prin ţara asta şi am şi ceva poezii, în fine… Nu s-a întâmplat nimic! Bietul Ion Caramitru, săracul, a primit şi el cu puţin timp înainte de moarte o stea, acolo… Pe de altă parte, recunosc, nu am avut relaţii bune cu niciun preşedinte în ultimele decenii. Pe Ceauşescu şi ai lui activişti şi slugi i-am bombănit, iar cu cei de după 1989, se ştie. Nici cu ei nu am găsit ceva în comun! Ce decoraţie să primesc de la Klaus Iohannis pe care nu am ezitat să-l critic şi să-l flegmuiesc de multe ori?! Îmi spun singur că nu văd ce tinichea aş putea aştepta de la Klaus Iohannis!

Marcat de moartea fiecărui artist

• Impact.ro: Apropos, cât de tare v-a afectat moartea prietenului Ion Caramitru?

Mircea Dinescu: Moartea lui m-a afectat ca şi moartea altor persoane din jur. Mă marchează moartea fiecărui artist! Cei care pot dărui, care pot oferi celorlalţi anumite lucruri create din sufletul lor sunt mult mai puţini ca ceilalţi. Caramitru a fost un om de cultură, de valoare! Un actor cu mult har, dar un regizor cam pipernicit, după mine! Însă nu am fost prieten cu Ion Caramitru…

• Impact.ro: Păi, toată povestea aceea din decembrie 1989 nu a fost un început?

Mircea Dinescu: Nu ne ştiam înainte de 22 decembrie 1989. Acolo ne-am întâlnit prima dată, în studioul de televiziune. Şi acolo a făcut uz şi de talentul lui regizoral, dacă îmi este permisă gluma nevinovată, cu secvenţa aceea rămasă celebră până azi, cu “Mircea, arată că lucrezi”! Pentru unii, faptul că am venit atunci la televiziune în pulover, ca şi Petre Roman de altfel, ar putea fi pretextul ideal al unei conspiraţii. Era iarnă, că altfel aş fi venit în şlapi şi pantaloni scurţi! Dar, revenind la Ion Caramitru, nu, nu am fost prieteni! Nu am fost la el acasă, nu a venit la mine acasă! Cu nicio ocazie! Şi nici nu am băut împreună!

• Impact.ro: Şi dacă daruri nu, măcar aşteptări aveţi?

Mircea Dinescu: Am să vă răspund indirect. Mi s-a întâmplat să fiu martor, de mai multe ori, poate vi s-a întâmplat şi dumneavoastră, să asist la cearta dintre o mamă şi fiica ei. După câteva reproşuri comune, cel mic e de obicei primul care face pasul spre împăcare. Şi îşi întreabă mama dacă o iartă. Se mai întâmplă ca mama să spună nu. Şi atunci, am auzit asta de mai multe ori, copilul spune că se iartă singur! Aşa şi eu, mă voi ierta de unul singur pentru tot ce mi s-a întâmplat în viaţa asta!