”Mie nu-mi omoară ăștia hortensiile!” În vreme de război, cel mai mare botanist român și-a dat viața pentru a-și proteja florile îndrăgite
Aurelian Vlădescu, probabil cel mai mare botanist din istoria poporului român, este un nume care încă se șoptește în cercurile iubitorilor de floră din România, pentru sacrificiul suprem pe care l-a săvârșit din iubire și devotament față de ierbarul său drag, florile pe care le-a îngrijit toată viața, în curtea Grădinii Botanice din București. A murit la 41 de ani, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, protejându-și hortensiile.
Copilăria și Primul Război Mondial: O educație marcată de haosul războiului
București. România. Al Doilea Război Mondial. O zi de marți, 4 aprilie 1944, ora 13:45. O tragedie de proporții colosale lovește municipiul București.
Aviația americană declanșează un bombardament devastator asupra Capitalei, provocând un masacru asupra civililor nevinovați. În doar câteva minute, aproximativ 3.000 de oameni își pierd viața, iar alți 2.500 sunt răniți, lăsând în urmă mii de destine sfâșiate.
Printre eroii anonimi care-și pierd viața în această zi fatidică se numără și unul dintre cei mai distinși botaniști ai României, Aurelian Vlădescu.
Născut la 3 martie 1903, în satul Cerna din județul Tulcea, Vlădescu și-a dedicat viața studiului plantelor și protecției naturii.
Copilăria lui Aurelian Vlădescu a fost marcată de tulburările și tragediile Primului Război Mondial. După terminarea școlii primare la Turcoaia, județul Tulcea, a urmat o perioadă de incertitudine și migrație pentru a-și continua educația liceală.
Învățământul superior și contribuția la știință
A încheiat clasa a II-a de liceu la Vaslui, clasa a IV-a la Tecuci și clasa a V-a la Tulcea, toate acestea datorită războiului și schimbărilor provocate de acesta. Restul cursurilor de liceu le-a finalizat la Brăila.
În anul 1923, Aurelian Vlădescu s-a înscris la Facultatea de Științe Naturale din București, continuând apoi studiile la Sorbona din Paris, unde și-a obținut doctoratul în științe naturale în anul 1935.
Revenit în țară, și-a continuat activitatea la Institutul Botanic din București, devenind un reputat profesor de botanică la diverse facultăți din capitală.
Sacrificiul pentru protejarea plantelor sale adorate
Pe 4 aprilie 1944, Aurelian Vlădescu se află la locul de muncă, atunci când vestea bombardamentelor îl cutremură. Pielea i se furnică, gândurile i se îndreaptă către ”fetele” sale iubite, florile. Ierbarul este lipsit de apărare, gândește el, în curtea Grădinii Botanice.
Se apucă să depoziteze plantele într-un loc sigur, fără să se gândească la consecințe. ”Mie nu-mi omoară ăștia hortensiile”, ar fi ultimele cuvinte pe care le rostește înainte ca tragedia să aibă loc.
În mijlocul bombardamentului violent al aliaților, o schijă îl lovește în cap. Cade la pământ, cu ochii deschiși. Doamna cu Coasa apare în fața lui. E sfârșitul și el o știe. În mână ține una dintre hortensiile sale dragi. Nici în moarte nu îi dă drumul.
Ani mai târziu, în aprilie 1947, colegii și prietenii lui îi adus un mic omagiu, dezvelind o placă comemorativă pe locul unde și-a dat viața în încercarea de a-și proteja iubitele plante.
Omagiu adus celui mai mare botanist român
Placa rudimentară poate fi încă admirată și astăzi în cadrul Grădinii Botanice „Dimitrie Brândză” a Universității din București, situată în Cartierul Cotroceni.
Aurelian Vlădescu rămâne un exemplu de devotament și curaj în fața pericolelor, sacrificându-și viața pentru a-și proteja pasiunea și munca.
Viața și contribuția sa la știință sunt aduse în lumina amintirii, iar placa comemorativă continuă să fie o mărturie a sacrificiului său și a recunoștinței adânci a colegilor și a generațiilor viitoare de botaniști.