Gestul inexplicabil al lui Alex Abagiu, la Asia Express. Cum au reacționat colegii de la Antena 1

După ce a renunțat la șansa de a avea mai multe avantaje în concurs, mai exact, după ce a renunțat la jocul în care putea câștiga amuleta, Alex Abagiu și-a surprins colegii cu atitudinea sa. Acesta a avut și prima reacție publică în care și-a explicat gestul.

În ce a constat proba la care a renunțat Alex în cadrul emisiunii Asia Express

După cum bine știți, cele patru echipe care au intrat la jocul pentru amuletă au fost formate din Ștefania și Speak, Adda și Cătălin, Alexandru Abagiu și Radu Vlăduț și frații Ristei. Ca de fiecare dată, aceștia au fost supuși unei sarcini provocatoare, dar nu acest lucru a influențat deciza lui Alexandru Abagiu de a se retrage din joc, pierzând șansa să intre în competiția pentru amuletă.

Proba la care trebuia să participe concurenții presupunea violență, ei stând pe niște butuci de lemn la înălțime și luptându-se cu un concurent din echipa adversă. Reacția lui Alex a fost una fără precedent, care i-a uimit pe toți colegii: „Eu nu lovesc cu chestia asta, nu cred în violență și părinții mei nu m-au crescut așa. Ăsta mi se pare un joc violent, îți spun sincer. Poți să mă atingi ușor pe mână, cad jos și nu am nicio problemă, e punct pentru echipa ta”.

 Alex Abagiu a dorit să explice reacția lui și pe rețelele de socializare

Pentru a nu lăsa loc de interpretări false, Alex a simțit nevoia să explice public gestul său:

„În ceea ce mă privește și subliniez, este un punct de vedere PROPRIU și o linie de conduită PERSONALĂ, sunt mândru că părinții mei m-au învățat să-mi aleg jocurile în copilărie și implicit am crescut știind care sunt luptele personale în care merită să mă implic ca adult.

Am crescut într-o familie educată, că voi toți de altfel, cu valori puternice și reguli de conduită care, oricât de bizare și limitative îmi păreau la timpul acela (anii 80), iată mi-au servit și m-au ajutat să devin adultul care sunt acum în prezent.

Încă de mici și eu și fratele meu, am fost crescuți într-o manieră nonviolentă, lucru care la acele timpuri era destul de vizionar ca și maniera de abordare, palmele ocazionale sau urechelile, ca să nu vorbesc despre mi-a tras o mamă de bătaie’ fiind ceva comun în discuțiile din fața blocului între noi copiii. Pentru noi era ciudat să auzim asta și îmi amintesc că îi întrebam uneori pe părinții noștri ce înseamnă asta?

Am mai spart și noi o vază sau am aruncat ciorba la WC mințind că am mâncat doar pentru că nu ne plăceau zarzavaturile și pentru asta ne-am luat porția meritată de dojenire și pedepse restrictive însă funcionau și nu era nevoie de mai mult pentru că părinții noștri au încercat să ne ofere toate acele lucruri care să ne facă copilăria mai frumoasă. Simplul fapt că nu mai aveam acces la jucării sau la telefoanele cu fir la care vorbeam din cameră în cameră într-o perioadă în care pentru alți copii o banană sau o portocală erau echivalentul Crăciunului prematur sau al zilei de naștere, ei bine aceste restricții ne aduceau cu picioarele pe pământ și ne făceau, fără cuvinte, să înțelegem cât de norocoși eram.

Prin a-mi explica că trebuie să mă ‘joc frumos’ și că nu e nevoie de țevi cu cornete sau mai rău, cornete de hârtie cu ac în vârf, pentru că ne puteam răni sau ne putem ‘scoate ochii’ părinții mei mă educau nu numai pe mine, dar prin noi și pe cei doi-trei prieteni din cercul nostru foarte apropiat care nu mai aveau cu cine să se joace și erau atrași astfel către alte forme de joacă sau interes.

Îmi amintesc o discuție cu mama mea în care îmi spunea că atât boxul, cat și înotul sunt sporturi și că diferență vine de la nivelul de violență și de contact fizic pe care îl implică. O alta scena foarte vie în amintirile mele din perioada comunistă este un joc de Țară țară vrem ostași’ pe care îl jucăm în fata blocului și care în urma îmbrâncirilor s-a soldat cu o accidentare foarte gravă a unei prietene, la nivelul abdomenului în momentul în care și-a pierdut echilibrul și a căzut peste un inofensiv gărduleț de metal de 50 cm înălțime. Prietena mea a rămas cu un handicap locomotor pe viată și pentru că nu se mai juca nici un copil cu ea, părinții au decis că este spre binele ei să se mute din cartier pentru a nu provoca o trauma socială și mai dureroasă. Atunci eu am ales într-un final șahul ca și sport, asta că să menținem povestea într-o nota amuzantă”, a scris Abagiu pe Facebook