EXCLUSIV Bianca Brad, dezvăluiri emoționante la 13 ani de la despărțirea de fiica-îngeraș: ”Merg rar la cimitir, nu suport să-i văd trupușorul în pământul rece!”

A strălucit în lumina reflectoarelor, ca actriță și fotomodel de top. A cunoscut celebritatea în 1998, cu rolul din filmul ”Zâmbet de soare” și a fost ”Regina Frumuseții”, deși visa să devină ghid turistic, în anii comunismului, ca să poată trece granița. A muncit enorm și a avut întreaga lume la picioare. Dar tot Universul ei avea să se prăbușească în urmă cu 13 ani, când fiica ei, Emma, s-a născut fără suflare, într-o clinică din Germania. Declarațiile actriței Bianca Brad (52 de ani), despre cel mai greu moment al vieții, sunt răvășitoare. Superba artistă cu privire caldă și zâmbet adolescentin ne-a oferit un interviu de suflet, despre debutul actoricesc, despre viața de artistă, dar și despre fetița ei: ”Emma îmi trimite semne de dincolo de moarte, sufletul ei se întruchipează, adesea, în rândunică”, a declarat Bianca Brad, în exclusivitate, pentru Playtech.ro.

Bianca Brad, dezvăluiri emoționante la 13 ani de la despărțirea de fiica-îngeraș

Bianca Brad are un fiu superb, pe Luca, un pianist talentat. Este lumina ochilor ei. Bianca are însă și o fiică, pe Emma, care s-a născut fără viață, într-un spital din Germania. Din cauza lichidului amniotic în exces și a faptului că era micuță, având mult spațiu în burtică, Emma s-a mișcat atât de mult încât cordonul ombilical s-a înnodat. Oxigenul și hrana n-au mai  ajuns la ea. Cu ultimele puteri și cu o dragoste uriașă, celebra mămică a strâns la piept trupul firav al copilului, apoi s-a zbătut enorm ca fetița-îngeraș să fie adusă în România.

Ai postat pe Facebook câteva fotografii emoționante. Cu ajutorul unui program special ai construit chipul fetiței. Așa ar fi arătat la 13 ani…

Da, m-am jucat cu pozele, în amintirea ei, e un program interesant, pe Internet, m-am jucat întâi pe fața mea, apoi m-am gândit să văd cum ar arăta fiul meu, Luca, matur, iar mai apoi m-am gândit la Emma. M-a șocat, m-am bucurat. Poate că da, așa ar fi arăta fata mea, la vârsta de 13 ani. Nu mai sufăr cum sufeream atunci, în prima perioadă. Toată viață îmi va fi dor de ea, e copilul de care nu am avut parte. Sunt bine acum, dar când vine discuția despre ea îmi dau lacrimile. Mi-e dor și îmi lipsește.

Cum îți alini dorul de Emma?

Unele mămici merg foarte des la cimtir, ca să-și plângă copilul. Eu nu pot, nu-mi place să merg la mormânt, pentru că acolo mă izbește realitatea, nu suport să îi văd trupușorul în pământul ăla rece. Am născut-o în Germania, era cam singurul spital unde o puteam naște pe Emma, care avea malformații la inimă. Cei de acolo nu au fost de acord să-i aduc trupușorul în țară. Am luat foc, le-am spus să-mi plătească avionul ca să vin să pun o floare la mormântul fetei. Am revenit în România, fiica mea a rămas acolo, la morga, timp de o lună. Eram pe pilot automat, nu mai știam de mine. Cu șpăgi și cu bani dați peste tot am adus trupul ei în țară.

Vorbești cu detașare despre moarte…

Da, pentru că vreau să-mi revăd fiica, sunt convinsă că există o lume mai bună. Știu asta, pentru că am avut o experiență cu mătușa mea. Am strâns-o de mână când a murit, a fost ca o scenă de film. Era pe morfină, nu era prezentă, iar din când în când spunea: ”Așteptați-mă că vin, aveți răbdare încă puțin!”. Erau îngerii. Nora și nepoata ei, prezente la spital, au spus că n-ar suporta să o vadă murind, că le-ar durea. Eu am zis că vreau să fiu lângă mătușa mea, ca să nu plece singură. Se făcuse târziu, era 12 noaptea. După 10 minute și-a dat ultima răsuflare, i-a curs o lacrimă pe obrazul stâng. Nu mi-e frică de moarte, nu are de ce să ne fie…

Apare mereu câte o rândunică în cadru, în pozele tale. O rândunică a intrat în biserică și când preotul îi ținea fiicei tale slujba de înmormântare. Crezi că e un semn de la Emma?

Da, la început vânam aceste semne de la ea, mă bucuram. Cel mai mult m-am mirat când mi s-a așezat o rândunică în palmă, în condițiile în care sunt tare sperioase. A stat acolo până mi-am scos camera de fotografiat din geantă. Am ieșit afară, i-am dat apă, apoi s-a așezat pe umărul fiului meu, l-a ciugulit pe spate. Când am zis: ”Uită-te la cadru, ca să fac o poză!”, nu s-a uitat Luca, ci rândunica.

Fata ta îți apare în vis?

În vis nu mi-a mai apărut de foarte multă vreme. Mi-a zis cineva că-s prea ancorată în trecut, că e mai bine că a murit de mică, pentru că nu am adunat amintiri. Pe de altă parte, pot spune că alți părinți cărora le-au murit copiii mai măricei au avut parte de îmbrățișările lor, eu am visat la toate astea și mi-au fost furate.

Totuși, mai găsești puterea să zâmbești…

Da, zâmbesc…Dacă inima e plină de durere, ce-i oferi copilului? Am acceptat că Emma e într-un loc mai bun. Am avut curajul să îi fac două poze, după ce s-a născut, le păstrez ca amintire. Cu timpul, te obișnuiești cu dorul și cu durerea asta… Copilul nu-l mai aduci înapoi, trăiește doar în inima ta…

Cum a fost la filmările pentru pelicula ”Zâmbet de soare?”, care ți-a adus consacrarea? Povestește-ne despre debutul tău artistic..

Voiam să dau la ASE, la Turism, în ideea de a călători, am cochetat apoi cu ideea de a face Psihologie, Drept, pe linia asta umanistă mă concentrasem. Apoi am fost chemată la probe, pentru filmul ”Zâmbet de soare”, al doamnei Elisabeta Bostan, am luat un rol secundar. Eram una dintre surorile rolului principal. Numai că fata care fusese aleasă ca protagonistă nu se putea concentra, făcea playback, astfel că m-au remarcat pe mine, m-au auzit cântând, le-au plăcut chipul meu, ochii mei albaștri și părul blond, lung. Așa a început drumul meu în lumea filmului, am avut un mare succes atunci.

Cum era la casting, în anii comunismului, și cum se desfășoară lucrurile acum? Cum și ce s-a schimbat?

Ei, atunci probele erau cu decor, dar și cu machiaj și costum, ca și cum se filma un cadru, nu era ca acum, într-o încăpere de 2 pe 2. Acum e o provocare să dai probe. Te duci îmbrăcat așa cum ești, zici o replică și gata!