De unde provine cuvântul restaurant, de fapt. Unde și când a apărut prima ”casă de masă” din lume
Limba română este una complexă, iar de-a lungul timpului au apărut noi cuvinte. De exemplu, știți de unde provine cuvântul restaurant? Cuvântul care descrie un local unde oamenii pot lua masa este asemănător în majoritatea limbilor.
De ce le numim „restaurante”?
Totul a început în anul 1765, atunci când un hangiu pe nume Dossier Boulanger a deschis o casă de mese în Paris. Pe semn a atârnat un semn pe care scria „Come ad me vos qui stomacho laboratis et ego restorabo vos”, în limba latină.
În română, traducerea ar fi „Veniți la casa mea, bărbați cu stomacul obosit, și vă voi restaura”. Expresia a avut un succes uriaș, iar de atunci toate localurile unde oamenii mergeau să mănânce au primit denumirea de „restaurant”.
Mai mult de atât, Boulanger și-a încântat mesenii cu deserturi delicioase pregătite de el. Datorită faimei produselor de patiserie sale, Boulanger este și „vinovatul” că în Franța brutăriile se numesc „boulangerii”.
Cuvântul restaurant s-a la scurt timp după ce semnul a devenit popular, iar în curând, cei mai reputați bucătari care până atunci lucraseră doar pentru familii private, regi și miniștri și-au deschis și ei propriile afaceri sau au fost angajați de un nou grup de mici afaceriști: restauratorii
Termenul de restaurant a ajuns și în Statele Unite în anul 1794, fiind adus de către refugiatul francez de la revoluție Jean Baptiste Gilbert Paypalt. Tot el este cel care a fondat primul restaurant franțuzesc în SUA, numit Julien’s Restorator.
Cum a apărut în limba română cuvântul „șmecher”
Este un cuvânt uzual din vocabularul curent, dar proveniența lui nu o cunoaște foarte multă lume. Acest cuvânt a fost adaptat din limba germană. De fapt, pentru noi are cu totul alt sens decât pentru nemți.
„Șmecher” vine de la faptul că boierii olteni care aveau podgorii au angajat câte un specialist în degustarea vinurilor. În germană, cuvântul „schmecken” însemna a avea gust sau a fi bun la gust.
Ei bine, s-a ajuns ca specialistul respectiv, pe care nu îl putea păcăli nimeni cu un vin de proastă calitate, să fie numit „șmecher”, adică o persoană isteață, imposibil de fraierit, care se prinde repede.