Cine este românul care a ajuns rege în America de Sud. Faptele lui sângeroase au intrat în istorie

De-a lungul istoriei România a dat mari valori în cam toate domeniile, inclusiv în cel al explorării. Dar, cum toate lucrurile frumoase au și un revers al medaliei, se pare că în istorie a existat un personaj care nu a fost făcut cinste numelui de România iar istoria l-a catalogat ca un sângeros explorator. Un personaj, pe numele său Julius Popper, spre finele secolului al XIX-lea a reușit să îngrozească lumea academică, atât în țară, cât și la nivel mondial. Cât este adevăr și cât nu, descoperim împreună.

Cine este românul care a ajuns rege în America de Sud

Personajul asupra căruia ne-am oprit astăzi se numește Julius Popper și s-a născut pe data de 15 decembrie, în anul 1857, la București. Istoria ne atestă faptul, că celebrul explorator ar fi decedat, în Argentina, la Buenos Aires, la data de 5 iunie 1893, la vârsta de 36 de ani. Popper a fost un inginer, născut într-o familie de intelectuali evrei din București, cartograf și explorator român de etnie evreiască, cetățean al Imperiului Otoman. Popper a studiat la colegiul tatălui său, care a fost închis ulterior deoarece Ministerul Educației din acea vreme i-a refuzat validarea studiilor, pe motiv că nu respectau întru totul programa școlară oficială. .Din același motiv, Julius Popper nu a fost admis la Școala de Poduri, Șosele și Mine din București.

La vârsta de 17 ani pleacă în Franța pentru a studia ingineria la Școala Politehnică și apoi, la Școala Națională de Poduri și Șosele din Paris, pe care a absolvit-o ca inginer de mine. În timpul studenției a dat meditații pentru a-și plăti cursuri suplimentare la Sorbona în domeniul fizicii, chimiei, meteorologiei, geologiei, geografiei și etnografiei. Popper avea o afinitate deosebită pentru studiul limbilor, el vorbea fluent româna, germana, idiș, engleza, spaniola (castiliana), portugheza și franceza și avea noțiuni de italiană, latină și greacă.

După absolvirea universității pleacă, în căutarea unei slujbe, la Constantinopol, de unde ajunge în Egipt, unde lucrează la întreținerea Canalului Suez. Călătorește apoi prin Orientul Mijlociu ajungând până în India, China și Japonia. Cu prilejul acestor călătorii, ca și în tot restul vieții, întreține o strânsă corespondență cu secția de geografie a Academiei Române. În anul 1881 revine în România pentru ca să-și viziteze familia și să-și reglementeze documentele și statutul de cetățean romăn. Deși născut la București, din părinți născuți și ei, pe meleagurile românești, pe baza disputatului articol 7 din Codul Civil, care stipula că cetățenia română va fi acordată numai locuitorilor creștini, fiind evreu, i-a fost refuzată cetățenia, deși legislația preciza posibilitatea unor excepții, în cazuri individuale.. Jignit și dezamăgit, Popper își părăsește patria definitiv.

Începe un nou periplu care îl duce în Siberia, de acolo în Alaska, apoi în Canada și Statele Unite, unde rămâne o perioadă la New Orleans, participând la programul de canalizare și urbanizare a orașului. În anul următor, proiectează sistematizarea orașului și portului Havana – Cuba (pe atunci o colonie spaniolă). Din Cuba pleacă în Mexic, unde face lucrări de cartografiere și debutează ca ziarist la publicația emigranților Diario de Los Forasteros.

După împărțirea teritorială și campaniile duse, atât de statul Chile, cât și de Argentina, exploratorul nostru, află din presa vremii despre posibile zăcăminte aurifere în zona de nor a teritoriului Țara de Foc. Cu ajutorul relațiilor cu oamenii politici ai vremi, din Argentina, și nu numai, demarează pe 7 septembrie 1886 campania, denumită ”El Dorado”. Bagajul expediției lui Popper cuprindea instrumentar geologic, arme, aparate fotografice, o duzină de catâri, alimente, îmbrăcăminte de iarnă și câțiva cai. Grupul era format din: Julius Popper, în calitate de șef, inginer, căpitan, mineralog, cronicar al expediției și fotograf; Julius Carlson, inginer minier și metalurgist și câțiva colaboratori pe partea tehnică.

La Punta Arenas (Chile), recrutează și un grup de salahori (peoni), în total, 18 oameni. Popper ceruse autorizație pentru a transporta și oameni înarmați, ca o gardă personală. Traversează Strâmtoarea Magellan și, după o scurtă oprire la Punta Arenas debarcă în Golful Porvenir și traversează insula, ajungând în Golful Inútil la San Sebastián, stabilindu-se în nordul golfului aflat la Oceanul Atlantic în punctul unde începe peninsula care închide golful prin partea de est. Așa cum prevăzuse, plajele atlantice ale Țării de Foc conțineau aur, într-o cantitate mai mare decât în restul Patagoniei. Studiile și observațiile pe care le întreprinsese au fost de mare importanță, Popper fiind primul care a acreditat descoperirea aurului în golful San Sebastián.

„Aurul se găsește amestecat în nisipul adus de apă din munți, iar spălarea acestuia o realizează periodic valurile enorme de pe țărmul Oceanului.”, notează Julius Popper.

Presa argentiniană, ziarele La Nación și La Prensa, împreună cu alte periodice, anunță pe larg că inginerul Julius Popper va organiza prima sa conferință publică sub auspiciile Institutului Argentinian de Geografie (în spaniolă Instituto Geográfico Argentino) și la 5 martie 1887, prin cuvinte simple și convingătoare, și înarmat cu o colecție mare de fotografii, hărți, arme, ustensile indigene și mostre de nisip aurifer aduse din Țara de Foc, a trezit un interes nesperat de participare la subscripția publică de acțiuni pentru înființarea societății anonime „Compañía Anónima Lavaderos de Oro del Sur”. Această societate era destinată strângerii fondurilor necesare exploatării aurifere și la fondarea ei au participat personalități din capitala argentiniană. În concluziile prezentate de el, Popper afirmă: „Ținând cont de caracterul general al țării (Țara de Foc), înclin să cred că viitorul său este reprezentat de două industrii importante.

Prima dintre ele, cea mai productivă, constă în exploatarea zăcămintelor aurifere și va servi pentru introducerea celei de-a doua, mai pozitivă și fecundă, care este creșterea ovinelor. Înarmat cu actele de concesionare a terenurilor aurifere descoperite, românul debarcă, la sfârșitul anului 1887, în Golful San Sebastian. În această regiune foarte neprietenoasă construiește instalații de spălare a aurului și locuințe pentru o comunitate numeroasă. El întemeiază astfel o colonie căreia îi dă un nume semnificativ: El Páramo (Pustiul) – astăzi Río Grande – cea mai importantă dintre așezările miniere pe care le-a ridicat Popper în Țara de Foc. Până în anul 1891 au fost angajate la El Páramo 540 persoane, iar după moartea sa încă vreo 750, unii dintre mineri stabilindu-se definitiv în acea regiune.

În jurul instalației de separare a aurului construiește o clădire administrativă, o baracă cu 80 de pături pentru lucrători, depozite, o bucătărie. Instalația de separare a aurului include: stația de pompare a apei marine, acționată de două motoare cu aburi, sistemul de jgheaburi și site, forja și o linie decovil pentru transportul vagonetelor cu nisip. Pentru a economisi forță de muncă inventează o instalație care valorifică forța valurilor. În câteva săptămâni, reușește să producă aproape un kilogram de aur pe zi. Spre El Páramo se îndreaptă un val de aventurieri, marinari, dezertori, pușcăriași evadați. Cei mai mulți vin din Punta Arenas, unde se ocupau cu creșterea vitelor sau căutau aur în nisipurile râurilor din apropiere. Popper nu agreează invazia căutătorilor de aur din sudul Patagoniei în zona administrată de el. Pentru a-și proteja exploatările de asaltul acestei populații problematice, Popper recrutează în anul 1888, o grupare armată de mercenari, în majoritate iugoslavi și austrieci, ale cărei uniforme sunt copiate după cele prusace. A revenit la Buenos Aires pentru a primi aprobarea de a înființa primul comisariat de poliție la San Sebastián și-l numește pe fratele său, Maxim Popper, comisar de poliție cu 12 jandarmi aflați sub ordinele sale.

Revenit la El Páramo, Popper găsește așezarea abandonată. Oamenii plecaseră luând cu ei 24 kilograme de aur. Popper îi urmărește pe fugari și recuperează aurul furat. Reîncepe lucrările, extinzându-și activitatea și la alte colonii din Țara de Foc, cum ar fi Beta, Cullen și Carmen Sylva, unde înființează noi exploatări. Cum totul era sub controlul său, Popper achiziționează o ambarcațiune, „María López”, cu care explorează ținuturile necunoscute și canalele din sudul insulei. Reîntors la El Páramo, a avut o serie de înfruntări cu un grup de căutători de aur, veniți din zona chiliană a Țării de Foc. Aceștia se instalaseră în apropierea coloniei Beta. Românul, împreună cu doi camarazi, îi atacă punându-i pe fugă cu focuri de armă. Fugarii se retrag în Chile, la Punta Arenas (coloniile lui Popper se aflau pe teritoriul argentinian), unde se plâng de Popper că ar fi un despot crud. Pe 9 august 1888 are loc o manifestație publică în piața orașului Punta Arenas, unde populația cere capul lui Popper apoi, sprijiniți de autoritățile chiliene locale cu arme și civili înarmați, atacă colonia Carmen Sylva, distrugându-i instalațiile și dându-i foc. Popper atacă din nou unitățile de gherilă chiliene în ianuarie 1889, altercație chiliano-argentiniană la nivel civil cunoscută drept „lupta din colonia Beta”.

Victoria lui Popper a fost totală și s-a datorat mai mult ingeniozității sale decât puterii militare: el avansează în primul flanc cai pe care se aflau manechine deghizate în soldați, procedând la fel ca regele dac Decebal în timpul războaielor cu romanii, după ce chilienii își irosesc muniția contra acestor manechine, sunt atacați și puşi pe fugă. Acest succes militar îi conferă lui Popper un prestigiu ireal. Începând cu bătălia de la colonia Beta, Chile a renunțat la șicanele de frontieră pe teritoriul argentinian. Cu tot succesul lui Popper în aceste ostilități, societatea pe care o reprezenta a suferit pierderi irecuperabile. La sfârșitul anului 1889 Compania Anonimă „Lavaderos de Oro del Sur” dă faliment și își încetează existența.

„Descoperirea zăcămintelor de aur se află la originea creării unor întreprinderi pentru exploatarea lor, cea mai importantă fiind condusă de inginerul Julius Popper. Dar lucrările lui Popper au trebuit să fie întrerupte din cauza incursiunilor bandelor de aventurieri (Chilieni) venite din Punta Arenas să distrugă locurile de exploatare” – scria, pe 13 decembrie 1889, publicația argentiniană La Prensa.

Căutătorii de aur din zona chiliană nu au fost singurii dușmani ai lui Popper: guvernatorii argentinieni locali își simțeau subminată autoritatea de către acest aventurier care nu deținea vreo funcție oficială, dar își permitea să emită propriile monede și timbre poștale, să creeze localități, o stație de poliție, șosele, linie maritimă de aprovizionare, telegraf și mai ales, să-i critice cu asprime în presa centrală. Guvernatorul argentinian Félix Paz, care-și avea reședința la Ushuaia, folosește momentul prielnic pentru a se răfui cu românul frondist și nesupus. El acordă permise de exploatare a aurului și căutătorilor de aur chilieni pe teritoriile administrate de Popper – care se instalase în Golful Slogget – pe care îl tratează ca pe un intrus și-l amenință că îl va aresta. Popper pleacă la Buenos Aires (la începutul anului 1890) pentru a se disculpa, denunţând în ziarele din capitală abuzul guvernatorului. Paz se simte amenințat și îl dă în judecată pentru calomnii și injurii la adresa sa, dar Popper se bucură de renume și prestigiu.

El publică nu mai puțin de 20 de scrisori în ziarul La Prensa, scrise cu un spirit caustic. În cele din urmă, guvernatorul Paz este destituit. Îl înlocuiește ca guvernator doctorul Mario Cornero, care nu are o soartă mai bună decât predecesorul său, și anume Popper obține revocarea sa din funcție. Publică în El Diario șase articole despre călătoria sa la Humahuaca, despre indieni și aurul de la Pună și își anunță intențiile de a căuta zăcămintele de aur ale incașilor. Într-o a doua conferință în cadrul Institutului Geografic Argentinian exploratorul expune harta limitelor internaționale ale Țării de Foc. Cu această ocazie, el nu îi prezintă pe băștinași ca pe o rasă inferioară, contrazicând imaginea indigenilor războinici care era prezentată în presă. El lansează ideea că creșterea oilor ar fi în viitor mai profitabilă decât exploatarea aurului.

Pentru a reveni în Țara de Foc, i se oferă lui Popper goeletele „Julieta” sau „Toro” de către guvernatorul Strâmtorii Magellan, ambele fiind nave aflate sub drapel chilian. Harta limitrofă a teritoriului este considerată a fi unul dintre cele mai valoroase pentru stăpânirea argentiniană asupra Canalului Beagle și prezintă Congresului un proiect de colonizare pentru indigeni. Guvernul argentinian îi acordă românului 80.000 hectare în Țara de Foc pentru a-și realiza proiectul.

El repartizează loturi de 100 hectare la 250 familii de băștinași, adică 55.000 hectare îi rămân lui Popper. Acesta începe să construiască locuințe, biserici, să aducă alimente pe care le vinde locuitorilor, aflați în număr de vreo 2.000, dar Popper nu se oprește aici. Cere să i se acorde în concesiune 375.000 hectare în Țara de Foc pentru a aduce 100 familii din Europa și 40.000 de oi, oferindu-se să execute diferite lucrări, cum ar fi canalizarea Râului Grande, un chei la Sân Sebastián, un far, 100 km de șosele, locuințe pentru cele 100 familii. Realizează un proiect pentru facilitarea navigației prin Strâmtoarea Magellan prin intermediul remorcherelor; un alt proiect pentru a extinde linia de telegraf de la Viedma până la Cabo Vírgenes și de la Cabo Espíritu Santo la Strâmtoarea Le Maire. Publică noi critici la adresa guvernatorului Cornero, pe care îl acuză că minte în rapoartele sale și că are interese în limitarea afacerilor lui Popper.

Cornero își exprimase opoziția față de concesionarea celor 357.000 hectare în favoarea lui Popper, afirmând că nu ar fi de dorit concesionarea întregului teritoriu către o singură persoană. Cornero îl acuză pe Popper de fraudă și de evaziune fiscală prin intermediul propriei emisiuni de timbre poștale. La rândul său, Popper îl atacă pe guvernator în cele mai înalte sfere politice, unde are relații importante. El propune uniunea instituțională a teritoriilor Santa Cruz și Tierra del Fuego sub o guvernare unică. În cele din urmă, Mario Corner este revocat din funcție în anul 1893. Un alt proiect de-al lui Popper, care nu a mai fost realizat, viza înființarea unui oraș maritim și pescăresc în Țara de Foc care să se numească Atlanta și care urma să concureze cu puterea comercială a orașului chilian Punta Arenas.

Spirit vizionar, a dotat Țara de Foc cu instrumentele esențiale funcționării unei societăți: a elaborat legi și regulamente, i-a pedepsit pe cei care le încălcau, a înființat o poliție locală, a organizat un serviciu poștal pentru care a tipărit timbre cu inițiala numelui său, a emis bani. De asemenea, a creat o flotă care făcea curse periodice între El Páramo și Punta Arenas. Se poate spune chiar mai mult: a revoluționat întreaga societate argentiniană, creând germenii capitalismului într-o lume de agricultori și crescători de vite. După afirmațiile sale consemnate în registrele oficiale din Buenos Aires și Punta Arenas, Popper ar fi extras din Țara de Foc 600 kilograme de aur.

Faptele lui sângeroase au intrat în istorie

Activitatea lui Julius Popper în Patagonia s-a desfășurat într-o regiune geografică deosebit de periferică, nedezvoltată, departe de vreo administrație statală organizată, în toiul „goanei după aur”, când aventurierii căutători de aur nu se jenau să caute metalul prețios chiar și în tașca celor care l-au găsit deja. Infiltranți și instigatori chilieni au convins triburi locale de indieni să atace coloniile și minele lui Popper. Acesta și-a apărat kilogramele de aur cu arma în mână, în lupte sângeroase și folosind metode de intimidare, ca în atacul de la Sân Sebastián din 1889 (a nu se confunda cu masacrul condus cu trei ani înainte de venirea lui Popper, de căpitanul argentinian Ramón Lista, la 25 noiembrie 1886 pe plajă de la Sân Sebastián și soldat cu 28 de indieni ona uciși). Drama indienilor onas începuse, de fapt, în 1878-1879, când tânărul și sângerosul general Julio Rocă, în calitate de ministru argentinian de război, organizase împotriva indienilor din sud o campanie de exterminare. Un an mai târziu, supranumit „conquistadore del deserto”, generalul în vârstă de numai 37 de ani va deveni președinte al Republicii Argentina.

Pentru liderii argentinieni îngrijorați de protestele opiniei publice scandalizată de masacrul indienilor patagonezi veneticul român, care nu a fost sprijinit de vreun partid politic, huntă, sau familie influentă a devenit țapul ispășitor ideal pentru atrocitățile care au dus la dispariția totală a amerindienilor. În campania de denigrare la care a fost supus și care a constituit principalul cap de acuzare în procesul care i s-a înscenat la Buenos Aires în 1893 i s-a creionat imaginea de „ucigaș de indieni”, susținută de mulții săi adversari și sprijinită de mitologia, sau istoriografia chiliană – chilienii nu i-au iertat lui Popper reușita exploatare minieră față de propriile lor insuccese și faptul că vasta sa activitate de colonizare a frustrat Statul Chilian de teritorii largi care au revenit definitiv Argentinei. Campania de denigrare este evidentă și astăzi în publicații, literatură și filme.

Acuzația de „ucigaș de indieni” se bazează aproape exclusiv pe câteva fotografii, posibil trucate, făcute pentru a ilustra dificultățile primei expediții în Țara de Foc și care îl prezintă – posibil – pe Popper, alături de alți membri ai echipei sale, cu arma în mână, în prim-plan aflându-se trupul unui indian ona mort. Fotografia care constituia principala probă în actul de acuzare este luată din spate, așa că personajele fotografiate nu pot fi identificate.

Șase ani de la începuturile expediției în Țara de Foc, în anul 1893, Popper se vede implicat într-un proces în care martorii acuzării erau reprezentanți sus-puși ai protipendadei politice argentiniene și în care acuzatul, Julius Popper, care tocmai planificase să efectueze o călătorie la Polul Sud și se găsea într-un stadiu avansat de pregătire, demascase activități ilegale și imorale ale înalților funcționari din Țara de Foc. El este găsit mort la 6 iunie 1893 în casa sa de pe strada Tucumán nr. 373 din Buenos Aires, la vârsta de 36 ani. Medicul oficial care a făcut autopsia a stabilit drept cauză a decesului un stop cardiac, dar dispariția lui prematură a stârnit comentarii.

S-a vorbit de sinucidere și de asasinat comandat de mafia aurului sau de factori politici îngrijoraţi de rezultatul iminent al procesului aflat în faza sa finală. La funeraliile sale a ținut un necrolog Vicente Fidel López, președintele lojei masonice „Logia Docenţe”, de care aparținuse Popper. Corpul său este înmormântat în mausoleul familiei Ayerza; ulterior fiind mutat într-un alt loc din cimitirul La Recoleta. Există zvonuri că sarcofagul său ar fi dispărut. Institutul Argentinian de Geografie emite o rezoluție autorizând transportarea corpului neînsuflețit al lui Popper în Țara de Foc, care nu s-a concretizat.

Prin disputatul deces al lui Popper, intervenit într-un moment convenabil pentru acuzatori, procesul s-a încheiat indecis. Dubii față de pertinența acuzațiilor aduse lui Popper ca ucigător de indieni le găsim și în studiul lui Theodore Macdonald de la Harvard Social Studies – David Rockefeller Center for Latin American Studies și membru al Comitetului Universitar pentru Drepturile Omului. Pentru activitățile sale de exploatări aurifere, cartografiere, colonizare și organizare civică a Țării de Foc, determinante pentru definitivarea situației geopolitice până în prezent, a fost supranumit „Conchistadorul român al Patagoniei”