Ce pretenții avea Elena Ceaușescu atunci când se aranja. Nu-i păsa că oamenii stăteau la cozi interminabile pentru alimente

După fuga sa în Germania și apoi în America, fostul general de Securitate, Ion Mihai Pacepa, a scris o carte, intitulată Orizonturi roșii, în care a redat aspecte din activitatea sa profesională, dar și din viața cuplului Elena și Nicolae Ceaușescu. Multe dintre detaliile prezentate acolo nu au neapărat valoare de document istoric, ci sunt elemente din proximitatea „părinților națiunii” de la limbaj, la preferințe și aspirații. Elena Ceaușescu, de exemplu este atent portretizată. Fostul general de Securitate ne-o arată pe soția dictatorului drept o femeie înnebunită după bijuterii, dar care nu este dispusă să achiziționeze decât ceea ce este mai ieftin.

Elenei Ceaușescu avea pretenția de a purta cele mai scumpe bijuterii

Vă redăm câteva pasaje relatate de fostul general de Securitate cu întâmplări relevante în care se vede faptul că prima doamnă a româniei habar nu avea de prețurile de pe piața liberă. Întotdeauna considera prețurile din România foarte mici și pe cele din străinătate inacceptabil de mari. Una dintre aceste a avut loc la vizita făcută de cuplul Ceaușescu la Casa Albă în vremea mandatului lui Jimmy Carter în 1978.

Aflată în hotelul în care era cazată, Elena a cerut să îi fie aduse bijuterii de la cele mai mari magazine de profil sin SUA. Iată cum a decurs acest moment și ce a consemnat Pacepa:

„ Nu ai cumva niște bijuterii noi pentru mine, dragă? a început Elena când am ajuns în budoarul ei, unde coafeza personală tocmai o aranja.

Totul este gata. Mai multe magazine de bijuterii, care făcuseră bani buni de la Elena, și în trecut, își trimiseseră noile lor colecții la Waldorf Astoria (unde erau cazati). Cutiile fuseseră acum deschise și pregătite într-o cameră aflată în apropierea apartamentului prezidențial, păzită strașnic afară.

Hai să vedem de ce ai făcut rost pentru mine. Deschide-le pe toate, a comandat Elena nerăbdătoare, în timp ce se așeza confortabil pe un fotoliu. Din punctul acesta de vedere nu se aseamănă deloc cu Ceaușescu, care este tot timpul în mișcare, se plimbă mereu de jur-împrejur. Ea se așază oriunde vede un scaun, și rămâne lipită acolo. Și nu este nici ca un jucător de poker, care nu privește în jur, ci numai în propriile cărți, pe care le filează foarte încet. Nu, Elena vrea să vadă totul deodată și să aibă totul deodată.

După ce am deschis cutiile, Elena m-a pus să le așez peste tot în jurul ei, apoi a început să le măsoare greutatea în mână. Criteriile de bază sunt greutatea anului și mărimea diamantelor. Atunci, când nu se poate hotărî între două articole care îi plac, prețul este cel care stabilește alegerea: ei îi place cu siguranță cel ce costă mai mult. Tocmai mă uitam la Elena cum se distra cu jucăriile ei, când l-am auzit pe generalul Stan spunându-mi prin ușa închisă că tovarășul vrea să mă vadă.”

Pacepa știa că cei doi aveau de mult timp oameni care se îngrijeau de tot, dar lucrurile căpătaseră o turnură accentuată după ce Nicolae se înscăunase în fruntea țării. „Din cauză că nu mai făcuse cu adevărat cumpărături încă din anul 1965, atunci când Ceaușescu a devenit conducătorul României, Elena nu mai avea nici măcar o vagă idee asupra prețurilor mărfurilor, oricare ar fi fost acestea. Avea însă, în orice situație, două reguli de bază: toate prețurile din România erau prea mici, și toate prețurile din străinătate erau prea mari. De câte ori cumpăra din străinătate ceva bijuterii sau blănuri, trebuia să mă jur că am obținut mari reduceri ale prețurilor acestora, căci, așa cum spunea ea: Nu trebuie să-i îngrășăm pe capitaliști cu bani comuniști.”

Lipsa bunului simt, dar și sentimentului de penibilitate este o constant remarcă cu multe ocazii de către Pacepa în ceea ce o privește pe prima doamnă a României. Ca să rămânem în aceeași notă a pasiunii pentru bijuterii vom povesti întâmplarea relatată de fostul general de securitate în Argentina și mai apoi.

„Câteodată aveau loc scene de-a dreptul dramatice, atunci când se ducea ea la cumpărături. Ultima dată când s-a întâmplat așa ceva a fost Buenos Aires. Am fost împreună la un magazin de bijuterii unde s-a îndrăgostit de-a dreptul de un set compus din cercei, broșă și inel, fiecare dintre acestea în formă de floare, cu petalele deplasabile, astfel încât se puteau strânge, acoperind un diamant central. Elena era fascinată de ideea că ar fi putut să le poarte de fiecare dată altfel, cu floarea fie larg deschisă, fie închisă de tot, ca un boboc. Atunci când a cerut o reducere de cincizeci la sută, proprietarul magazinului i-a râs în nas, iar Elena a plecat imediat țâfnoasă. Odată ajunsă înapoi la București, mi-a ordonat oricum să telefonez la magazin și să cer măcar o reducere de douăzeci și cinci la sută. Răspunsul a fost: „Marfa s-a vândut deja”, iar Elena a fost de-a dreptul bolnavă timp de două săptămâni. Atunci, când, în cele din urmă, a cerut un set comandă specială pentru ea, prețul a fost dublu. De atunci nu a mai vrut să vadă la față alți vânzători, cerând întotdeauna ca bijuteriile să-i fie trimise ori la reședință, atunci când se afla în străinătate, ori chiar la București. Dar și-a păstrat mereu felul ei de a fi mândră: – Nu i-am dat niciodată unui capitalist prețul pe care mi l-a cerut.”