România și comorile sale arheologice uitate: Statul român ignoră vestigiile trecutului

România este o țară cu un patrimoniu arheologic impresionant, însă lipsa investițiilor și a interesului din partea statului face ca multe dintre aceste comori să rămână îngropate sau, mai grav, să fie distruse de trecerea timpului. Cetăți getice, așezări preistorice, morminte străvechi și artefacte de valoare inestimabilă zac neprotejate, în timp ce braconierii arheologici profită de nepăsarea autorităților pentru a jefui istoria națională.

Un tezaur arheologic neexploatat

În România există sute de situri arheologice care au fost cercetate doar parțial sau deloc. Multe dintre descoperirile de importanță majoră au fost realizate în perioada comunistă, când statul finanța activitățile arheologice din considerente ideologice. După 1990, însă, aceste situri au fost în mare parte abandonate.

Un exemplu elocvent este județul Botoșani, pe care reputatul arheolog Mircea Petrescu Dâmbovița l-a numit „El Dorado-ul arheologiei românești”. În anii ’70, cercetările efectuate aici au scos la lumină artefacte excepționale, inclusiv idoli din lut ai culturii Cucuteni și urme ale primilor oameni care au locuit în această regiune. Descoperiri de mare amploare au avut loc și la Ripiceni, unde a fost identificată o tabără a vânătorilor de mamuți neanderthalieni, și la Stâncești, unde s-au găsit uriașe cetăți traco-getice. Din păcate, cercetările la aceste situri au fost abandonate după 1989, iar patrimoniul arheologic riscă să fie pierdut pentru totdeauna.

Țara descoperirilor întâmplătoare și a detectoriștilor

Multe dintre cele mai valoroase artefacte ale României au fost descoperite întâmplător. Coiful getic de aur de la Coțofenești a fost găsit de niște copii, tezaurul getic de la Băiceni a fost scos la lumină de niște țărani, iar tezaurul dacic de la Lozna a fost descoperit de muncitori care căutau turbă. Aceste exemple arată cât de puțin s-a investit în cercetarea sistematică și cât de mult s-a bazat România pe noroc pentru a-și descoperi istoria.

În prezent, detectoriștii au devenit principalii descoperitori de comori arheologice. Anul trecut, un sibian care abia obținuse autorizația pentru utilizarea detectorului de metale a găsit la Apoldu de Sus 132 de monede vechi de 1700 de ani. În 2020, un grup de buzoieni a descoperit peste 2500 de monede medievale. Aceste descoperiri demonstrează că sub pământ există în continuare un patrimoniu imens care așteaptă să fie cercetat, dar statul român refuză să investească în arheologie.

În lipsa unei protecții adecvate, multe situri devin ținta braconierilor arheologici. Obiecte prețioase care ar trebui să fie expuse în muzee sunt traficate pe piața neagră, iar statul pare incapabil să stopeze acest fenomen. Cazul brățărilor dacice furate și recuperate cu greu este doar un exemplu dintr-un lung șir de tragedii pentru patrimoniul național.

Lipsa finanțărilor condamnă trecutul la uitare

Cea mai mare problemă a arheologiei românești este subfinanțarea cronică. Muzeele județene dispun de fonduri ridicol de mici pentru cercetare, iar programele naționale de finanțare sunt aproape inexistente. Specialiștii din domeniu sunt nevoiți să apeleze la colaborări cu universități străine pentru a putea continua săpăturile, ceea ce este o rușine pentru un stat care ar trebui să își protejeze istoria.

De exemplu, situl de la Ripiceni a fost cercetat datorită colaborării cu universități românești și străine, care au folosit tehnologie modernă pentru a dezvălui o așezare de mari dimensiuni a civilizației Cucuteni. La Stăuceni, cercetările au fost posibile doar datorită sprijinului Universității Friedrich Alexander din Erlangen, Germania. Dacă ar fi existat fonduri naționale dedicate arheologiei, aceste descoperiri ar fi putut fi făcute mult mai devreme și fără ajutor extern.

Salariile mici din domeniul arheologiei descurajează tinerii specialiști să urmeze această carieră. Un arheolog cu experiență ajunge să câștige mai puțin decât un taximetrist, ceea ce face imposibilă atragerea de noi generații de cercetători. „Gândiți-vă că formarea unui arheolog este un proces de lungă durată, iar cu o salarizare inferioară unui taximetrist nu putem spera la prea multe”, spune istoricul Dănuț Huțu.

Există și exemple pozitive, muzee modernizate și proiecte de cercetare reușite, dar acestea sunt rare și nu pot compensa lipsa unei strategii naționale coerente. Până când statul român nu va înțelege că patrimoniul său este o resursă inestimabilă, România va continua să piardă comori istorice din cauza nepăsării și a subfinanțării.