Iranul de la o democrație modernă la o dictatură religioasă condusă de un ayatollah cu puteri nelimitate

În anii ’70, pe bulevardele largi din Teheran, viața pulsa cu aerul unei modernități surprinzătoare pentru o țară din Orientul Mijlociu. Studenții, femei și bărbați deopotrivă, mergeau la cursuri în ținute occidentale, dezbăteau idei liberale în cafenele, ascultau rock persan și visau la democrație. Cinematografele proiectau filme străine, revistele publicau articole despre feminism și literatură, iar femeile lucrau în universități, spitale și redacții. Iranul era, atunci, o societate în plină deschidere, cu un ritm cultural și intelectual demn de marile capitale ale lumii.

Această realitate pare astăzi de neimaginat. În 2025, femeile din Iran pot fi arestate pentru că își descoperă părul, iar universitățile sunt păzite nu doar de paznici, ci și de gardieni ai moralei. Muzica este cenzurată, exprimarea liberă – reprimată, iar orice gest de nesupunere este pedepsit cu brutalitate.

În contextul tensiunilor internaționale tot mai acute, al atacurilor din ultimele zile și al revenirii Iranului în centrul atenției mondiale, ne-am propus să înțelegem mai bine cum a ajuns această țară să fie ceea ce este astăzi – un stat condus de o dictatură religioasă, într-un contrast dureros cu propriul trecut recent.

Epoca de aur: când Iranul visa la Occident

În anii ’60 și ’70, Iranul era condus de şahul Mohammad Reza Pahlavi, un aliat strategic al Statelor Unite și promotor al occidentalizării rapide. Sub conducerea sa, țara a cunoscut un boom economic spectaculos, alimentat de petrol, dar și o revoluție socială tăcută: femeile au primit drept de vot în 1963, au început să ocupe funcții publice și să lucreze în universități și spitale. Codul vestimentar era o alegere personală. Muzica, cinematografia și literatura iraniană rivalizau cu cele occidentale în modernitate și îndrăzneală.

Cum să ai apa clară în piscină. Problema românilor se poate rezolva uşor: „S-a înverzit şi s-a umplut de gângănii”

Andreea Marin, certată de fiica sa pentru felul în care se îmbracă. Violeta a recunoscut la TV de ce nu este mulţumită de mama sa: „Să se calmeze”

Teheranul semăna mai degrabă cu o capitală europeană decât cu o metropolă islamică. Cu cafenele elegante, reviste glossy și emisiuni TV despre viața tinerilor. Turistele veneau din Germania și Franța pentru shopping, iar liceele din orașele mari aveau în programă autori precum Camus și Sartre.

Dar în umbră mocnea o nemulțumire profundă. Bogăția se concentra în jurul şahului și al elitei sale, în timp ce o parte din populație trăia în sărăcie. Moscheile deveniseră locuri de opoziție, iar clerul – ignorat sau reprimat – își organiza tăcut rezistența.

În capitala Iranului, Teheran, atmosfera era una occidentală, atât prin libertățile de care se bucurau oamenii, cât și prin modul lor de a conviețui. (Foto: BBC)

Revoluția care a schimbat totul

În 1979, revoluția islamică a lovit ca un tsunami. Condusă de ayatollahul Ruhollah Khomeini, un cleric exilat în Franța, mișcarea a reușit să coalizeze studenți, muncitori, clerici și femei. Paradoxal, tocmai femeile care avuseseră de câștigat din modernizare s-au aflat și în primele rânduri ale protestelor.

Revoluția părea inițial o luptă pentru libertate. O detronare a autoritarismului monarhic. Dar odată ajuns la putere, Khomeini a transformat visul în coșmar. Noua „Republică Islamică” avea să fie condusă de un „lider suprem” cu puteri absolute. Constituția a fost rescrisă în spiritul școlii șiite, care prevedea că un singur jurist islamic – ayatollahul – are dreptul de a decide totul în numele lui Dumnezeu.

A urmat o epurare generalizată. Intelectualii au fost închiși. Jurnaliștii, executați. Femeile, retrase din spațiul public. Totul în numele moralei religioase. Fiecare aspect al vieții a fost reglementat: de la culoarea hainelor la felul în care se salutau oamenii pe stradă. S-a instituit un regim de teroare îmbrăcat în haine sfinte.

După revoluția islamică din 1979, țara s-a transformat într-o republică teocratică, condusă de ayatollahul suprem. (Foto: BBC)

Ayatollahul: un rege în straie religioase

După moartea lui Khomeini, în 1989, a urmat ayatollahul Ali Khamenei, și el inițial un simplu cleric, devenit apoi simbolul absolut al unei puteri care nu răspunde în fața nimănui. Khamenei a consolidat un sistem care seamănă cu o monarhie teocratică: el este numit „lider suprem”, dar nu este ales, nu poate fi contestat și nu dă socoteală.

Funcția sa este superioară oricărei alte instituții. Are control direct asupra armatei, justiției, presei, serviciilor secrete și a Consiliului Gardienilor – o structură care filtrează cine are voie să candideze la alegeri. Parlamentul și președintele sunt, în esență, simpli figuranți, validați de voința ayatollahului.

De-a lungul anilor, Khamenei a devenit un simbol al stagnării, dar și al represiunii. A permis dezvoltarea unui aparat de propagandă uriaș, a creat o rețea de miliții religioase – „Basij” – care patrulează străzile și supraveghează cetățenii, și a impus un sistem de cenzură care blochează internetul, muzica, filmele și chiar contactul cu diaspora.

Femeile și-au pierdut drepturile fundamentale, fiind supuse unui control strict al vestimentației și comportamentului. (Foto: Profimedia)

Femeile, victimele centrale ale teocrației

Poate cea mai tragică pierdere a fost aceea a drepturilor femeilor. Din simboluri ale emancipării, femeile au devenit în ochii regimului purtătoare ale păcatului, ființe care trebuie acoperite, ascunse, controlate.

Hijabul a devenit obligatoriu. Refuzul de a-l purta atrage amenzi, violență, arest și, în unele cazuri, moarte. În 2022, Mahsa Amini, o tânără de 22 de ani, a fost ucisă în arest pentru că ar fi purtat „necorespunzător” vălul. Moartea ei a aprins cea mai mare revoltă din ultimele decenii – proteste conduse de femei care și-au scos hijabul și au ars portretele ayatollahului în plină stradă.

Dar regimul a reacționat cu brutalitate. Peste 500 de protestatari au fost uciși, zeci de mii arestați. Femeile sunt excluse din anumite facultăți, nu pot călători fără permisiunea unui bărbat și nu au voie să cânte în public. E o revenire nu la Islamul clasic, ci la o formă de feudalism religios.

În prezent, orice formă de opoziție este reprimată, iar libertatea de exprimare este aproape inexistentă. (Foto: Profimedia)

Un popor captiv între trecut și viitor

Iranul de azi este o țară ruptă în două: pe de o parte, generațiile tinere, conectate prin VPN-uri la TikTok și Telegram, care visează la libertate, călătorii, artă și iubire. Pe de altă parte, o conducere îmbătrânită, paranoică, temătoare de orice formă de libertate, care menține controlul prin teroare și teamă.

Ayatollahul Khamenei are 85 de ani, dar nu dă semne că ar renunța la putere. Succesiunea sa este o temă tabu. Viitorul e incert, dar tensiunile cresc. Iranul nu mai e doar o teocrație izolată, ci o națiune aflată în conflict cu propria ei identitate. E o societate sofisticată, cu o cultură veche de milenii, redusă acum la tăcere de o dogmă care nu are loc pentru modernitate.

Și totuși, sub această crustă de frică, pulsează încă o inimă care nu a uitat cum e să fii liber