De ce creștem o generație obsedată de tehnologie care nu va avea șanse în lumea reală

Copiii au o relație tot mai specială cu tehnologia. Totuși, atracția asta nu ar trebui să mai fie strecurată constant sub preș, deoarece este mai gravă decât ne place să credem.

[related]

Pe vremea mea, era o aroganță supremă să ai telefon în gimnaziu. Observ, în ultima vreme, cu cinismul cuiva care la 20 de ani crede că este OK să spună „pe vremea mea”, că vârsta de utilizare a telefoanelor și a gadgeturilor smart a scăzut considerabil. Mai exact, un membru al familiei mele i-a înmânat fiicei sale telefonul de îndată ce ea a putut să țină ceva în mână fără să îl scape imediat – la un an.

Acum, la doi ani, fetița despre care vorbesc plânge și se tăvălește pe jos de fiecare dată când îi este refuzată dorința firească de a se uita pe YouTube.

De fiecare dată, părinții spun că mai bine îi dau telefonul decât să își bată capul cu aceste crize care le poluează fonic liniștea. Cu YouTube în față, plânsul se potolește și pe chipul micuței se instalează o expresie goală.

Prezența tehnologiei în așa manieră nu-i un caz izolat

Știu că asemenea cazuri sunt nenumărate. Dovada sunt copiii care au telefoane mai performante decât ale părinților încă din clasa întâi, puștii care se apucă de vlogging înainte să învețe tabla înmulțirii și conturile de Facebook ale unora care se apropie de gimnaziu, dar cumva pe profilul lor scrie că sunt mai mari ca mine. La 13 ani, când nu sunt pe Facebook postând un citat care te îndeamnă să „te bucuri că vezi răsăritul” și să „nu mai complici tot ce e simplu, semnat timpul”, tinerele sunt pe Instagram. Postează acel selfie bombă, cu sutienul push-up care se chinuie să ridice ceva ce încă nu există.

Tot atunci, băieții care nu sunt pe Instagram să vadă selfie-ul ăla bombă, sunt sigur undeva pe Snapchat și urmăresc poveștile palpitante ale prietenilor.

Ce trebuie să faci cu rufele înainte de a le băga în maşina de spălat. Aşa nu se vor decolora

Oraşul din România în care nu mai există ambuteiaje, Titi Aur îl laudă. Trucul la care au apelat autorităţile locale

Comunicarea e firească, iar acum este mai facilă ca oricând. Ușurința a dat însă naștere la o comoditate înfiorătoare. Generația actuală cu greu ajunge să trăiască dincolo de ecranul smartphone-ului.

Acasă e mult mai palpitant să se joace Subway Surfers decât să se vadă cu prietenii în împrejurimile casei sau să citească o carte. La școală, orice spune profesorul își pierde din importanță când un bâzâit aprofundat de lemnul băncii îi anunță că au primit o notificare. Iubirile infantile își pierd din penibilitatea aceea dulce, umplută de bâlbâieli, roșeli și zvonuri din curtea școlii, și se mută în online, unde relațiile se negociază precum o afacere iar dramele se nasc dintr-un „Love” dat persoanei nepotrivite. Pe rețelele sociale, copiii descoperă prima oară cât de plăcut este să fii passive-agressive, când încep să o dea cu statusuri înțepătoare.

Totuși, niciunul nu pare să vadă cealaltă față a monedei – pe cât este de plăcut, pe atât de mult este o pierdere sinistră de vreme.

Nu poți face un copil să înțeleagă dependența

Copiii sunt însă incapabili să înțeleagă fațetele adicției, iar adicția de tehnologie este o realitate pe care este timpul să o recunoaștem și asumăm. Ea îi îndepărtează gradual pe cei mici de lumea reală. În acest ritm, le va fi greu ca, odată crescuți și aruncați din cuib, să sesizeze subtilitățile și nuanțele interacțiunilor sociale organice. Vor descoperi pe calea cea grea că, în relațiile cu cei din jur, problemele se rezolvă cu o discuție onestă, nu cu un status vag pe Facebook.

Le va fi greu să se concentreze pe orice sarcină fără să verifice compulsiv telefonul (problemă care se observă, de altfel, și în rândul adulților). Iar, dacă studiile celor de la The Journal of the American Medical Association nu mint, posibilitatea să dezvolte tumori benigne sau maligne în creier sau ureche este mai mare decât la adulți. Copiii absorb cu 60% mai multe radiații decât aceștia.

Vina nu cade însă asupra generației tinere. Cade pe noi – mame, tați, frați, surori, prieteni. Toți cei care îi creștem să fie așa. Cei care îi primim în cuib cu tableta în mână. Când un copil vede un gadget smart, la cei mari, va fi curios. Părinții i-l vor da, căci este mai ușor decât să explice, cu fermitatea pe care le-o asigură poziția, că trebuie să mai aștepte până cresc. Va fi mai ușor să îl dea și a doua, și a treia oară, decât să aibă de a face cu strigăte.

[related]

Cu telefonul în mână, copilul va fi distras suficient timp cât părinții să răsufle ușurați că au scăpat de o grijă. Într-adevăr, tehnologia poate fi, de multe ori, bona ideală, dar poate nu cea mai sigură pe termen lung. Odată ajunși la școală, celor mici nu le va fi greu să păcălească rețelele sociale că au vârsta necesară pentru a se loga. De acolo, cu o supraveghere de suprafață, făcută într-o doară de cele mai multe ori, nu le va fi greu să se scufunde în obsesia dulce a rețelelor de socializare și a jocurilor.

Adevărul este că ajutăm la creșterea unei generații handicapate social, care nu are cum să fie conștientă de abisul tehnologic în care continuă să cadă. Râdem de statusurile lor, facem meme cu relațiile lor ridicole și ne consolăm cu gândul că se vor deștepta când vor crește. Îi lăsăm să își facă poftele, cu scuza că „sunt copii, ce știu ei?”. Dar adulții, cei care știu, ce scuză au?

FOTO Jake Guild/Flickr

[readmore]