In urma cu cateva ore la Comic-Con, unul dintre cele mai populare conventii din America de Nord, Bungie a facut o serie de dezvaluiri socante. Da, stiu, armata de FanBoy’s Halo se astepta la marea cu sarea, dar se pare ca producatorul de jocuri a reusit sa livreze cateva surprize.

Evident ca au fost prezentate noile “scule” de prelucrare pentru Forge si anumite vehicule noi, despre care nu spunem inca nimic, avand in vedere ca exclusivitatile video pe care am pus mana sunt mult mai expresive. Printre altele, Bungie a anuntat in mod oficial si Bundel-ul Halo Reach pentru consola Xbox 360 Slim.

Ultimul joc din serie a fost anuntat pentru data de 14 septembie, iar Bungie estimeaza ca va fi cel mai bine vandut de pana acum. Ar fi si cazul, luand in considerare cat Hype au facut pe tema asta. Schimbarile majore in gameplay constau in introducerea asasinarii si a faptului ca se poate juca in modul “FireFight” cu alianta militara Covenant.

Bungie ofera de acum si suport pentru Matchmaking, precum si control aproape nelimitat in ceea ce inseamna FireFight. Concret, acum poti seta timpul rundei, numarul inamicilor dintr-o runda, puterea acestora etc. Iar pentru cei care au petrecut ore intregi in modul Forge, lucrurile stau si mai bine. Acum nu numai ca poti sa te joci cu mai toate elementele de pe harta, precum in ODST, dar ai la dispozitie toata harta si totul pare mai simplu de utilizat. Asta daca facem o comparatie cu Halo 3, pentru care iti trebuie o diploma si doua sau trei doage lipsa pentru anumite creatii, cand vine vorba de harti.

Si cum retelele sociale online sunt nelipsite in viata noastra, acum toti prietenii tai de pe Twitter sau Facebook pot fi pusi la curent in legatura cu “implinirile” tale din joc. Cu alte cuvinte, spam la greu.

Iar ca totul sa fie si mai frumos, Bungie a anuntat ca urmeaza sa includa pe discul jocului si celebrul MOD “Griff Ball”, acum intitulat Pinnacle.

Dupa ce va delectati cu pozele de la Comic-Con, va lasam sa vedeti si clipul video de la prezentarea Bungie.

Atentie!! Acest video poate provoca spasme si hohote de plans fanilor seriei Halo. Privitorul este rugat sa fie moderat in exprimarea sentimentelor.

Milioane de trixeli sau pixeli pusi cap la cap fac gamerii din intreaga lume sa se minuneze la mintea geniala care a dat nastere “Efectului V”. Iar daca acesta se poate gasi in jocuri precum Red Alert, Red Ninja, Blood Rayne si multe altele, pana si serii cuminti precum Kameo Elements si Dead Rising au parte de tratament decoltat. Asa ca, fara prea multa dezbatere, am pus cap la cap un Top 5 al celor mai celebre V-uri Adanci.

Locul 5: Ivy Valentine din Soul Calibur
Cu o inaltime de 1,79 si niste protuberante mai mari decat propriul cap, Ivy primeste acest loc 5 pe buna dreptate. Prima oara aparand in Soul Calibur 2, Ivy a lasat o impresie destul de adanca in sufletele jucatorilor. Putem spune ca nici-o saritura sau lovitura in acest joc nu a mai fost privita la fel dupa ce acest personaj a brazdat monitorul. Domnisoara Valetine a primit tratament special si din partea celor de la Namco, creatorii jocului, care au pus cap la cap o intreaga echipa pentru editarea si randarea acestui personaj, Totusi, nu totul a fost facut pe calculator, avand in vedere ca pentru animatiile sale au fost folosite si metode de motion capture. Pe langa toate astea Ivy manuieste si o sabie sarpe, ceea ce o face o frumusete fatala. Ivy primeste locul 5 pentru cel mai memorabil bust si cel mai mic sutien randat vreodata.

Locul 4: Kaileena din seria Prince of Persia
Un personaj cu un efect V extrem de adanc. Antagonista din seria Prince of Persia Sands of Time, creata de Ubisoft, este constienta ca rosul este culoarea ei si o poarta ca nici-un personaj de joc de pana acum. Pe principiul Cenusereasa: “Din doua carpe (rosii) mi-am facut fustita de bal” Kaileena merge pe principiul mai putin este mai mult. Rochita care ii acopera doar un umil 30% din corp, lasa jucatorul sa isi testeze imaginatia si aptitudinile de scenarist. Cativa dintre voi cred ca au avut ceva reactii elevate in momentul in care au vazut aceasta randare a personajului creat de Ubi. Pentru un “Rosu Aprins” si un decolteu adanc rau, Kaileena primeste locul 4. De precizat ca tipa stie sa si “Kick Ass” ?

Locul 3: Elexis Sinclaire din jocul SIN
In 1998 jocurile nu duceau lipsa de protagoniste feminine: o aveam pe Lara Croft, Julie din Heavy Metal 2 F.A.K.K. si sa nu o uitam pe Felicia din Darkstalkers, dar personaje feminine negative mai putin. Asa ca Activision s-au apucat sa o creeze. Ce a iesit a fost unul dintre cele mai decoltate, provocatoare si malefice perosnaje negative feminine din istorie. Plus ca iti era cam greu sa “Kilaresti” un asemenea Villan. Elexis Sinclaire este cel mai sexi conducator de companie, un geniu malefic in toata regula si niste forme pe care intr-o carte de anatomie umana nu le gasesti. John Blade avea intradevar o slujba grea, avand in vedere ca, in singurul episod al jocului randat pe engine-ul Source, aceasta apare intr-o pereche de bikini dintr-o piscina, ceea ce face personajul cu atat mai provocator. Elixis este intradevar intruchiparea raului pe pamant, cel putin in jocul SIN, dar nimeni nu poate sa nege ca poate umple un decolteu intr-un fel in care nimeni nu a mai facut-o pana acum.

Locul 2: Kasumi din seria Dead Or Alive
Fie ca joaca volei extrem, fie ca se bate pentru onoarea clanului, Kasumi este unul dintre personajele care este, prin definitie, un deliciu vizual. Un ninja desavarsit, un jucator de volei si protagonista in mii de fan fiction-uri pe internet, Kasumi clar a ridicat… ceva sprancene in randurile pasionatilor de Fighting Games. In joc, o lupta cu acest personaj prezenta o dubla amenintare. Odata pentru ca aceasta putea sa iti tabaceasca fundul destul de repede in mainile unui jucator experimentat si a doua oara pentru ca efectul V te putea distrage destul de usor de la lupta. Kasumi face parte dintr-o serie de personaje noi, aparute in anii 90. Acestea brusc au dezvoltat un bust mai bogat si un decolteu mai adanc, de fapt acestea au tot crescut de-a lungul timpului. Nu cred pe nimeni care spune ca si-a cumparat o copie a jocului Dead or Alive Xtreme Beach Volleyball doar pentru gameplay-ul incitant.

Locul 1: Mai Shinranui din Fatal Fury
Prima oara cand multi dintre jucatori au luat contact cu Mai s-au intrebat doua lucruri: De ce se misca de capul lor? Si cum Dumnezeu reuseste sa le tina inauntru? Mai este insasi definitia Efectului V. Un decolteu care a ramas in memoria gamerilor de pretutindeni si unul dintre cele mai jucate caractere din seria Fatal Fury si King of Fighters. Si nu pentru complexitatea miscarilor, nu pentru combo-urile devastatoare pe care putea sa le livreze, ci pentru cum… sareau. In sus… in jos… peste tot. Erau pe tot ecranul, nimeni si nimic nu putea sa opresca acest decolteu sa ramana impregant pe retina oricui incerca acest joc. Cu un decoleu adanc, un bust care sfideaza legile fizici si unul dintre cele mai stramte kimonouri randate, Mai Shinranui nu putea decat sa fie pe locul 1, mai ales ca puterea actuala a consolelor Next Gen permite un grad ridicat de fotorealism. Ce putem spune… Boing Boing ?!

Anul 2010 nu a inceput prea bine pentru Capcom, primul joc lansat in acest an primind critici mai putin decat favorabile. Dark Void trata subiectul unei invazii extraterestre, un pustan cu un jet pack legat de spate si o poveste care ii face pe scenaristii filmelor de categoria C sa rada cu lacrimi. Daca asta nu este reteta pentru dezastru, atunci nu stiu ce este. Totusi, Capcom si-a spalat rusinea cu titluri precum Super Street Fighter 4 si mai recentul Resident Evil 5 Gold, ele fiind primite intr-un mod mai simpatic de catre public. OK… dar nu asta este obiectul review-ului de astazi, ci continuarea unui joc numit Lost Planet. Primul joc, pentru mine cel putin, este o amintire placuta. Imi aduc aminte de Armurile de lupta gigantice, luptele cu bosi de marimi mai mult sau mai putin epice si… povestea deplorabila de care jocul dispunea. Plus, tot accentul in joc era pus pe culoara ALB. OK… se poate, totusi, scuza acest factor, avand in vedere ca toata planeta era inghetata, dar pana la un punct. Sa mai adaug ca sistemul de save in primul joc m-a facut sa imi doresc sa strangulez maimuta care a venit cu ideea geniala? Nu are rost. Totusi, pentru cei care si-au dorit un third person shooter mai de Doamne ajuta, fara atatea secvente interminabile in zapada si cu un sistem mai putin odios de salvare, acestia au noroc. Cine mai are noroc sunt cei care joaca foarte mult in co-op si on-line cu prietenii, pentru ca Lost Planet 2 pune accentul foarte mult pe aceste elemente, doar ca au uitat sa faca inteligentul artificial mai … istet. Cu toate astea, este Lost Planet 2 un Must Buy sau un Must Hate? Ramane de vazut in randurile urmatoare. Asta daca aveti rabdare sa cititi toata polologhia despre ce si cum se desfasoara in joc, cat de bun sau prost este gameplay-ul si grafica au ajuns in anul 2010… Bun.. si incepem cu Povestea, pentru ca suavul cititor sa stie ce si cum se petrece.

10 ani au trecut de la primul joc si planeta E.D.N 3 incepe sa arate din ce in ce mai mult ca planeta Pamant, pe care toti o iubim si o ingrijim, ori de cate ori avem ocazia. Dupa evenimentele din primul joc, planeta a inceput sa dezvolte vegetatie, tundre, deserturi, ba chiar au inceput sa apara si asezari urbane si astea ingrijite si in totala armonia cu natura. Fereasca Dumnezeu sa vezi un chistoc de tigara pe jos in aceste orase… sau cineva sa descarce focuri de arma… Aiurea. Omul tot om ramane. Batalia se da intre “The Snow Pirates” si compania interesata in PIB-ul interplanetar, Nevec, care pe care sa controleze teritorii bogate in energie termala. Stiu … suna tamp, la fel ca si in primul joc. Sincer sa fiu, le trebuia un scaparici si cateva uscaturi si gata energia, dar avand in vedere ca planeta este totusi una inghetata, energia aceasta este folosita pentru absolut orice. De la arme, pana la MECH-urile gigantice pe care le controlezi. Asa ca e de inteles de ce astia mici se tot cotonogesc pe aceste izvoare de caldura. Totusi, exista cineva care poate sa le strice planurile si aici nu ma refer la protagonistul primului joc, ci la o rasa bastinasa de extraterestri numit Akrid. Cei din primul joc au bagat steroizi si vitamine, avand in vedere ca, daca in primul joc acestia pareau mari, in Lost Planet 2 astia mici nu mai sunt asa de mici. Comparatia intre oameni si Akrid de catorgoria G, asa cum sunt denumiti acum Alieni gigantici, este ca intre furnici si furnicar. Noua rasa de Akrid G a facut sa apara pe suprafata planetei acele schimbari climatice amintite mai sus… Si ce fac oamenii? Simplu… se detaseaza in lumea celor drepti, pentru ca altfel nu au cum. Un om nu poate trai in pace si armonie. Cu alte cuvinte “Hulk squash Little Punny Akrid”

Povestea este structurata in capitole, pe parcursul carora preiei controlul unui personaj important in una dintre factiuni. Fie ca joci cu Piratii Zapezii, fie ca preiei comanda unui lider de comando Nevec, experienta in joc nu are acel sentiment de poveste cu care marea majoritate a jocurilor din ziua de azi ne-a invatat. La capitolul “poveste”, Lost Planet 2 sta destul de prost, fiind cam in sant sincer sa fiu. Accentul, dupa cum am spus, este pus mai mult pe interactiunea cu prietenii si modul cooperativ in 4 jucatori. Pentru acesti factori, Playtech ii acorda 5 robotei gigantici si trecem la Gameplay, in speranta ca exista ceva schimbari majore la acest capitol.

Daca jocul te poarta printre cele 6 capitole si te lasa sa experimentezi locatii din ce in ce mai ciudate, gameplay-ul pare sa fie totusi cam incet. Comparativ cu alte jocuri, precum Gears of War sau mai recentul Transformers War for Cybertron, Lost Planet 2, pare sa sufere la capitolul viteza. Se poate spune ca jocul este scuzat intr-un fel, avand in vedere ca gameplay-ul este axat pe co-op, dar, jocurile in ziua de azi sunt mai mult decat rapide. Exemple fiind seria CoD, Army of  Two si lista poate continua. Sigur CoD nu intra in categoria third person, dar parca ma asteptam la ceva mult mai rapid, fata de precedentul joc, care si el era cam …melc. Asta a fost primul element care mi-a sarit in ochi si cu asta deschid categoria gameplay.

Un alt element care face uneori jucatorii sa se intrebe: De ce? Este felul in care Capcom a ales sa reintroduca acele “Data Points” odioase. Ca si in primul joc, trebuie sa butonezi o tasta repetat si usor autistic, pentru a activa markerul, element care nu face decat sa adauge un stres continuu in gameplay-ul cursiv al jocului. Mai ales cand ai o sleahta de Akrid care doresc sa te pape si inamicii vor sa iti gaureasca dulia. Dar nu… Capcom a trebuit sa mai adauge ceva pentru a plusa la capitolul stres. Quick Time Events, factorul care scoate orice jucator din sarite si il face sa dea cu joypadul de pamant. Daca in Resident Evil 4 acestea erau baza mecanicii de joc, in Lost Planet 2 acesta s-au strecurat in secventele cinematice, pentru ca jucatorul sa nu se prinda ca trebuie sa apese o combinatie de taste. Pe langa asta, daca incerci sa sari filmul, jocul te duce direct la secventa, facand cu atat mai mult gamerul sa exclame exasperat WTF…. Si ultimul element, si probabil cel mai calcator pe nervi, este introducerea sistemului Battle Gauge. In joc trebuie sa activezi diverse puncte strategice, prin apasarea repetata a unui buton, acestea fiind necesare pentru a ridica Battle Gauge-ul; el se mai poate ridica prin kill-uri succesive si la cat de inteligenti sunt inamicii, asta va fi focusul tau primar. Toate ca toate, gameplay-ul este usor repetitiv, fiind deghizat in mod-uri de multiplayer, de genul Capture de Flag, Team Deathmatch sau Search and Distroy. Nivelele mari fiind totusi un deliciu de explorat, avand in vedere ca ele sunt singurule care scapa jocul de sentimentul claustrofob ce domnea in intregul gameplay.

Un element care se intoarce din primul joc este prezenta energiei termale. Aceasta trebuie colectata pentru a acumula puncte, folosi “the harmonizer”, repara Mech-urile si primi punctajul maxim la finalul misiunii. Fiecare misiune este structurata precum un classic death match. Fie ca joci singur, fie ca joci cu prietenii, jocul te obliga sa colectionezi cat mai multa energie, sa aduni diverse cutii si sa acumulezi credite. Toate astea pentru a edita personajul pentru modul online. Colectionarea de cutii il face pe jucator sa experimenteze de cateva ori un nivel, pentru a culege fiecare ultim articol, necesar pentru “imbunatatirea” personaului. Imbunatatire care este numai de ordin vizual. Singurul lucru care determina rata de foc si damage-ul, este nivelul personajului. Dar… elementul forte in gameplay este marimea creaturilor Akrid, ale caror dimensiuni au explodat si Mech-urile. Nimic nu se compara cu o batalie cu o insecta care te depaseste in volum la o ratie de 1 la 1000. Tote astea in timp ce pilotezi un droid de lupta pe care il poti repara, ii poti schimba armele, daca doresti si arata ca un Gundam. Ce poti sa ceri mai mult de la un joc? Pentru aceste elemente Playtech ii acorda lui Lost Planet 2 un 6.5 bai termale si trecem la grafica si sunet..

Daca jocul da rateuri la capitolul poveste, fie ea si inexistenta si gameplay, functional dar parca prea necizelat, la capitolul grafica jocul are acea valoare productionala de neegalat. Lost Planet 2 arata extrem de bine. De la vastitatea unei jungle pana la bataliile in tinuturile inghetate, jocul livreaza o experienta unica. Nu poti sa ii reprosezi multe la acest capitol. Texturile si poligoanele se imbina pentru a recreea universul in care se desfasoara jocul. Totul pare la locul lui in acest ambient, chiar daca gameplay-ul este frustrant uneori, jocul capitalizeaza printr-un mediu extrem de bine realizat. Asta ca sa nu spun ca si personajele sunt extrem de bine randate. Fauna planetei, proaspat intinerita de insectele uriase, este un element destul de bine punctat chiar din a doua misiune pe care o experimentezi in joc, iar asezarile urbane iti dau acel sentiment pe care numai filmul Blade Runner a reusit sa il imprime in mintea mea. Nivelul de atentie pentru dezvoltare grafica se vede la tot pasul, chiar si atunci cand te minunezi cam de cate poligoane a avut nevoie un Akrid de marimea unui mastodont. Jocul este gandit mai mare de la bun inceput. Altfel nu imi explic cum Capcom au resit sa faca aceasta planeta sa prinda viata chiar sub degetele mele. Are un sentiment unic cand vine vorba de experienta vizuala si probabil cativa se vor supara cand il voi compara ca nivel de complexitate a nivelelor cu Gear Of War, care si el, la randul lui, a impus niste standarde.

Iar daca grafica este una bine definita, sunetul se ridica si el la aceleasi standarde. Jocul vine direct cu suport 5.1 si THX, iar daca asta nu este destul pentru a experimenta jocul in adevarata sa spledoare auditiva, sunetul este masterizat HD, pentru o experienta “mai definita”. Nu pot sa spun ca nu am tresarit in momentul in care un Akrid mi-a suflat in ceafa sau atunci cand in primul nivel simteam vantul cum imi circula prin boxe. La acest capitol nu pot decat sa ii incurajez si pe restul producatorilor sa ia aminte. Capcom se pare ca a imprumutat cateva elemente din Resident Evil, pentru a valorifica experienta jocului. Pentru aceste elemente Playtech ii acorda lui Lost Planet 2 un 9 si trece la concluzie.

Lost Planet 2 este micul joc care ar fi putut. Nu prezinta o experienta de neuitat, dar are acea valoarea de a reexperimenta jocul cu prietenii. Modulul cooperativ in 4 facand jocul sa fie uneori un must buy, daca esti un pasionat al experientei on-line cu amici. Unde straluceste, este grafica, care sincer sa fiu nu este cutting edge, dar este buna. Iar sunetul este un alt element demn de experimentat. Pentru cele amintite mai sus, Lost Planet 2 primeste un 6.8 si ii incurajam pe Capcom sa ne aduca o continuare… mai cu poveste daca se poate.

Ceea ce marea majoritate a comunitatii nu realizeaza este ca multe dintre elementele standard din jocurile de azi au produs un boom media la momentul aparitiei. Jocurile cu un grad ridicat de inovatie si o “mana mai libera” au fost si vor fi tinta unor atacuri dure din partea diversilor care… se simt lezati de diversitatea exprimarilor virtuale. Astazi la Playtech am alcatuit un top 5 cu cele mai controversate jocuri din toate timpurile, in opinia acestui umil redactor.

Locul 5: Custer’s Revenge pentru Atari 2600
Jocul a creeat o controversa majora in randul parintilor in anii 80. In joc, player-ul il putea controla pe generalul George Armstrong Custer, un personaj istoric al Americii, in timp ce acesta era literalmente gol pusca. Sau ceea ce isi putea imagina publicul ca ar fi un Custer Gol pusca, avand in vedere puterea grafica a consolei. Ceea ce trebuia sa faca personajul nostru incaltat cu cizme si o palarie, era sa traverseze o portiune de nivel in care indieni malefici incercau sa il strapunga cu sagetile, pentru a ajunge la o femeie de origine amerindiana, goala si ea, pentru a isi satisface poftele. Parintii au fost ofensati, Atari 2600 fiind considerata o consola de familie, oficiali ai guvernului au fost lezati, toate astea ducand la o controversa majora. Jocul a fost scos de pe rafturile magazinelor, dar a ajuns rapid un bestseler al vanzarilor pe sub tejghea, pe bani grei, pentru cei interesati in ceea ce era, la acel moment, unul din putinele jocuri porno de pe piata.

Locul 4: Mortal Kombat
Jocul care a a adus sangele si violenta pe console si in Arcade. Nu doar controversat dar si un nou model de urmat pentru alte generatii. Midway, in momentul in care a dat pietii acest joc, a starnit un val de reactii adverse din partea asociatiilor de parinti, care au considerat acest joc mult prea violent. Din aceasta cauza avem acum sistemul ESRB sau Entertainment Software Rating Board, care reglementeaza varstele pentru un joc si acorda calificative. Un fel de CNA in gaming daca doriti . Mortal Kombat este si probabil va ramane unul dintre jocurile care a indraznit sa arate pentru prima oara metode unice de detasare a bratelor sau Fatalitati unice pentru fiecare personaj. Motive pentru care isi merita locul 4 in acest top.

Locul 3: Wolfenstein 3D
Primul shooter de succes din istorie si cel mai controversat, datorita povestii cu teme naziste. Jocul a creeat o revolta in randurile politicienilor germani din acea vreme, copii ale jocului fiind confiscate de pe rafturile magazinelor datorita prezentei lui Hitler si a imnului nazist. Jocul este si astazi unul dintre cele mai cunoscute jocuri din istoria gamingului si este unul din jocurile care a reusit sa razbata pe o piata infantila la acel moment. Controversa starnita la acel moment de Wolfenstein l-a propulsat pe John Carmak, creatorul lui, printre cele mai cunoscute figuri din industria gamingului, ulterior publicand, impreuna cu ID Software, seria Doom si Quake, si ele niste jocuri care au starnit controverse la timpul lor.

Locul 2: Manhunt 1 si 2
Jocurile care iti permiteau sa exerciti violenta gratuita, in diverse forme, prin prisma unui ucigas in serie. Rockstar au dat publicitatii acest joc, urmand sa starneasca o mini revolta din partea mamelor casnice din intreaga lume. Acestea neintelegand de ce fiul lor de 12 ani doreste sa joace asa ceva. Natura violenta si avida de distrugere gratuita a publicului de toate varstele a iesit la suprafata cu seria Manhunt. Jocul a fost interzis in Australia, din cauza secventelor extrem de violente, urmand sa fie transformat intr-un film. Rockstar a devenit astfel unul dintre cei mai controversati creatori de jocuri din toate timpurile.

Locul 1: Seria GTA
Nu cred sa fie vreo mirarare pentru nimeni cand o sa spun ca seria GTA ocupa acest prim rol. Felul in care jocul se desfasura practic mustea de controversa. Jucatorul putea sa faca cam tot ce il taia capul, de la trafic de droguri, pana la omucidere in masa si furt de masini. Pana si titlul inspira controversa. Grand Theft Auto. Totul a dus la un scandal de proportii si o mica incarcerare odata cu al treilea titlu din serie. In cadrul expansion-ului San Andreas, exista un mini game intitulat Hot Coffe. Mod-ul portretiza continut sexual explicit, intre personajul principal si iubita sa virtuala. Numele acestuia deriva din propunerea iubitei : “Pentru o cana de cafea calda”. Mod-ul a starnit controverse si totodata a consacrat seria GTA drept unul dintre cele mai iubite si urate titluri din toate timpurile. Mai mult, Studiourile Rockstar s-au facut remarcate prin natura violenta si mana libera pe care acestia o dadeau jucatorului.

Intr-un final, jocurile sunt un mod de exprimare al unor oameni cu idei. Ele nu fac nimic altceva decat sa reflecte natura umana, dar si nevoia jucatorului de a experimenta o experienta cat mai realista. In trecut au fost controversate … acum sunt piese de colectie pentru acei cativa care apreciaza modul unic in care acesti oameni si-au pus amprenta pe piata gamingului.

GTA4 este si probabil va fi un joc de referinta cand vine vorba de jocuri Sand Box. Rockstar s-au facut remarcati prin titluri controversate, seria GTA fiind in topul celor mai iubite si urate jocuri din toate timpurile. Jocul a prins atat de bine incat creatorii s-au decis sa isi incerce mana la ceva mai diferit. Sigur, acestia au facut si un joc de ping pong si alte titluri, dar punctul lor forte sunt jocurile de actiune bazate pe o poveste bine pusa la punct si … multa controversa.

Red Dead Redemption este probabil cel mai ambitios proiect de pana acum de la RockStar, avand in vedere ca zovonurile spuneau ca jocul are un buget de 50 de milioane de dolari, doar ca sa aflam, cu putin timp inainte de lansare, ca jocul de fapt si de drept, a avut un buget care se pare a depasit putin suma de 100 de milioane de dolari. Iar aici intra si bugetul de marketing si popularizare. Jocul avand parte de cea mai virala campanie publicitara din ultima vreme, Rockstar platind un regizor pentru a realiza un film de 30 de minute cu ajutorul jocului, numai pentru ca acesta sa fie difuzat, in prime time, pe Fox News. In concluzie Rockstar stiau ce fac, avand in vedere ca la nici 20 de secunde dupa difuzarea “filmuletului” situl acestora a fost invadat de peste 2 milioane de utilizatori, dintre care, “doar” 70% au comandat jocul in avans. Ce poti spune… Bravo Bah! Altceva nu pot sa exclam, avand in vedere ca Red Dead se vinde ca painea calda si este considerat un succesor de succes al francizei GTA.

Totusi si Red Dead Redemption este si el la randul lui un succesor al unui joc, pe numele sau Red Dead Revolver, joc care la vremea respectiva nu mi-a lasat o impresie prea buna, fiind inca un joc cu cowboy mediocru dar cu o poveste bunicica. Inca de la data anuntarii, producatorii au tinut sa precizeze ca cele doua jocuri nu au cine stie ce legaturi, lucru care intr-un fel m-a bucurat. Povestea in Revolver era cam prafuita si incerca parca prea mult, sa copieze Westernurile Americane, fenomen care dupa parerea mea ar trebui lasat pentru marile ecrane… si atat. Totusi intrebarea ramane: Este Red Dead Redemption un joc care se ridica la standardele invocate de producatori? O sa incerc sa il jupoi meticulos si sa expun plusurile si minusurie, acolo unde sunt.

Anul este 1911, vestul salbatic este aproape de sfarsit, iar tu, John Marston, un fost membru al unei bande de “baieti veseli” incerci sa fii baiat bun. Numai ca trecutul se pare ca il prinde din urma pe cowboy-ul nostru, acum cap de familie si tata, familia fiindu-i rapita de catre niste agenti guvernamentali… Reactia mea initiala a fost destul de simpla …”Ceee ?!”. Omu sta linistit, nu baga pe nimeni in seama, vrea sa fie copil educat si cuminte si tu ii rapesti familia si ii latri ordine in ureche? Clar, rapitaorii nu s-au uitat la filmele Holywoodiene de categoria B. John… (ce nume generic are si asta) o sa se razbunde mai mult ca sigur, altfel nu se respecta scenariu… O secunda. In ce an sunt astia 1911! … Mda… se explica actiunile agentilor guvernamentali ! Inapoi la poveste deci. John ( chiar au ramas producatorii fara inspiratie cand vine vorba de nume?) este trimis sa rada restul fostei sale bande, pentru ca familia acestuia sa fie eliberata. Conditiile fiind destul de simple: “Ori ii belesti pe aia, ori iti belim familia ! “ Citat din joc un pic stilizat si adapatat la forma dulce de explirimare romaneasca. Asa ca Ion (daca ii mai spuneam odata John o luam razna) pleaca intr-o calatorie prin deserturile toride pana in partea diametral opusa a hartii, in orasul New Austin, pentru a captura sau ucide, dupa cum doreste jucatorul, pe fostul sau partener de fara de legi. Bill Willamson; care, baiat destept, si-a format propia banda de apucati cu care controleaza un Fort militar “micut”.

Peste cateva cadavre mai incolo, esti rapus de un glonte parsiv si lasat sa mori in desert. (daca se termina asa jocul imi aruncam consola pe geam). Cum stateam eu cu joypad-ul in mana, apare un fermier simpatic care imi salveaza viata si ma duce la doctorul satului, pardon orasului… Iar aici incetez cu povestea. Pana acum v-ati facut o idee de felul in care se desfasoara presupun! Are acel iz tipic RockStar, doar ca povestea este atat de bine intocmita de la un anumit punct, incat te pierzi in felul in care se desfasoara actiunea. Iar misiunile aditionale adauga o valoare sporita acesteia. Avand in vedere ca si ele se intind pe o durata de 12 ore, ceea ce pluseaza la valoarea jocului. In acest moment am terminat jocul, dar sincer sa fiu, exista cel putin 200 de questuri aditionale pe care le pot aborda, ceea ce ma face sa ma gandesc daca sa il iau sau nu de la inceput. Lucru care ma bucura, avand in vedere ca majoritatea jocurilor sunt orientate in ziua de azi pe multiplayer, nici de cum pe nararea unei povesti bine puse la punct. Pentru poveste Playtech ii acorda lui Red Dead Redmption 9.5 familii dezbinate.

Incet, incet am ajuns la cel mai drastic moment al acestui review. Degeaba are un joc o poveste tare, daca gameplay-ul este unul mediocru si impedicat. Nu spun ca este cazul lui Red Dead, dar dupa ce am petrecut mai bine de 40 de ore, explorand fiecare ungher al hartii, mi-am dat seama de ceva: “Jocul asta este diferit de orice Sand Box de pana acum” Atata libertate parca nici seria GTA nu mi-a oferit un joc pana in acesst moment. Egine-ul jocului RAGE, a fost updatat si imbunatatit pentru a dezvolta o lume cat se poate de realista, unde mai pui ca dispune si de motorul fizic Euphoria (un exemplu de joc care foloseste acest engine este Star Wars Force Unleashed) adaugand un plus la experienta jucatorului.

Red Dead Redemption are acel simt de Spaghetti Western veritabil. Mai tot ceea ce ti-ai inchipuit ca poti face in acea perioada si ce nu ti-ai putut inchipui este posibil. Inca din primele momente in care te urci pe un cal, vei avea parte de o experienta mareata, iar aici ma refer la marimea hartii, nu la calibrului armei tale. Numai pentru a traversa intreg tinutul dureaza destul de mult, unde mai pui la socoteala si pericolele aferente: banditi, animale salbatice si diverse intalniri sporadice. Jocul ofera tot ceea ce un western game ar trebuii sa ofere, ba mai mult, te implica in armosfera, prin level designul sau, acesta fiind unul dintre cele mai bune din acest an, pana in momentul de fata. Iar daca asta nu e indeajuns pentru a te introduce in in universul RDR, ia incercati sa sa va imaginati ca poti juca poker, scanderberg si potcoave pentru a castiga bani, poti face pe cowboy-ul si sa mani cireada de vaci prin desert. Nu e destul pentru voi, viitori pistolari virtuali? Ok! In joc poti alerga dupa comori, aur, sa vanezi animale pentru a le jupui si a le vinde piele la un magazin, sa imblanzesti mustangi salbatici, sa te duelezi cu diversi indivizi sau sa fi vanator de recompense. Jocul ofera cea mai realista experienta western de la Call Of Juarez incoace. Si o sa repet asta pana cand o sa conving onoratul cititor. Iar ceea ce am enumerat mai sus, este doar cireasa pe tort. Jocul ofera mult mai multe.

Totusi, cum este ca gameplay? Cum se controleaza? Care este mecanica de joc? Este diferit de ceea ce este pe piata? Are indieni si cautatori de aur crizati? Raspunsul este simplu, la un joc de o asemenea marime, bug-urile sunt de asteptat. Si sa fiti siguri, ca daca exista in joc, o sa le indentific destul de repede. Totusi acestea se pot trece cu vederea, pentru ca, dupa cum am spus, Red Dead este un joc Mare. Daca GTA a fost aplaudat pentru Gamplay-ul sau inovativ, sa fiti siguri ca RockStar nu s-au abatut de la formula care le-a definit brandul. Sitemul de “Pac Pac” in joc este unul extrem de functional, armele functionand surprinzator de realist, acestea fiind in ton cu anii 1900. Asa ca daca va asteptati sa va plimbati cu lansatorul de rachete prin nivel, Red Dead nu este jocul pe care il cautati. Arsenalul din joc variaza intre celebrele revolvere cu sase gloante, carabine, tunuri (nici-un joc nu este complet fara o explozie buna) si mitraliere cu 6 tevi, gadiland astfel gamer-ul cu tendinte distructive. Se obvserva nivelul de detaliu acordat acestora, avand in vedere ca tot ceea ce scuipa gloante in Red Dead, a fost refacut in joc pentru a aduce cat mai mult cu realitatea. Iar daca realismul este un punct forte cand vine vorba de arme, producatoriI au ales sa implementeze si o mecanica de joc extrem de utila intitulata “The Dead Eye System”. In esenta acest sistem consta intr-o incetinire a timpului si marcarea inamicilor pentru ventilare. In termeni simpli: “Inamici la stanga, inamici la dreapta, inaimici in spate, inamici peste tot! Ce fac? Ninmic mai simplu, activezi Dead Eye, incetinesti timpul, marechezi scafarliile oponentilor si lasi inteligentul artificial sa isi faca treaba, lasand “Za Bad Guys” sa se intrebe de ce arata ca o stropitoare” Aceasta mecanica, a fost imprumutata din Red Dead Revolver si imbunatatita vizibil, conferind in cazul de fata sentimentul de Wild Wild West cu care jocul incearca sa ne familiarizeze.

Totusi, daca jocul este mare, cum te deplasezi de la punctul A la punctul B? Daca tot imi pun singur intrebari o sa imi si raspund la ele. Evident cu Mig-ul. Glumeam, va puteti inchipui. Jocul are o selectie impresionanta de caluti, martoage si carute, cu care Ion al nostru de la Poplaca se poate transporta prin vastitatea nivelului. Totusi, elementul care mi-a atras atentia sunt caii, pe langa faptul ca acestia sunt din punct de vedere anatomic, cat se poate de corecti, acestia respecta toate legile fizicii. In nici un joc de pana acum, nu am mai intalnit o martoaga atrat de bine randata. Sunt intradevar un miracol al stiintei moderne, miracol de care Rockstar, s-au folosit la maxim. Numai din acest punct de vedere merita un premiu, avand in vedere ca pana acum consideram doar masinile un mod fiabil de transport, parerea mea fiind schimbata dupa acest joc. Hai sa trecem la lucruri mai seriose, cum ar fi sistemul de moralitate din joc. Daca pana acum Rockstar au fost criticati pentru natura violenta a jocurilor lor si pentru gradul ridicat de imoralitate, acestia au luat aminte si au creat in Red Dead un sistem care reflecta actiunile tale in joc. Asa ca daca decizi sa razi de pe fata pamantului un intreg oras, sa “kilaresti” o doamna de moravuri usoare (asta ca sa nu ii spun altfel) sau pur si simplu sa alergi seriful orasului tragand in stanga si in dreapta, sa nu te miri daca cei din jurul tau incep sa tremure de frica cand ii abordezi sau daca incep sa apara vanatori de recompense care iti vor pielea. Totusi exista si reversul medaliei, asa ca, daca esti numai lapte si miere si sajuti pe toata lumea, vei putea debloca questuri si primi skiluri noi, lucuru care se poate intampla si pe partea intunecata a westernului. Pe principiul: “Come to the dark wilde west, we got slaves”

Pentru gameplay-ul de single player Playtech ii acorda lui Red Dead Redemption 9,2 cai frumosi si facem loc multiplayerului, pentru a fi revizuit.

Inca de la inceput o sa spun ca aspectele negative, pe care o sa le enumar in partea de grafica si sunet, se reflecta in componenta de multiplayer. A nu se intelege gresit, jocul on-line nu este unul prost, este chiar unul extrem de bine realizat, dar am ales sa incep pe un ton negativ, pentru a pune cititorul in tema cu ceea ce il asteapta. Componenta online este extrem de bine realizata si da o libertate destul de rar intalnita in jocurile de gen. Daca multiplayerul de la GTA4 a fost vazut relativ bine de catre comunitatea de gameri, Red Dead Redemption este fix opusul, demonstrand astfel ca Rockstar au plecat urechea la jucatori. Inca de la initializarea modulului on-line, o sa observi ca harta din single player este disponibila si in acest mod de joc, dand un nou inteles cuvantului “free-roam”, sau pe romaneste “ umblat ca bezmeticul” Harta extrem de mare da o libertate de exprimare jucatorului, avand in vedere ca acesta poate sa isi aleaga felul in care abordeaza jocul on-line. Multiplayerul este gandit ca oricine sa il poata aborda. Daca doresti pur si simplu sa te plimbi si sa colectezi experienta pentru a debloca diferite moduri de joc, articole de imbracaminte si sa faci misiuni, nu o sa iti zica nimeni nimic de rau. Asta daca nu doresti sa fii mai “Hard-Core” si sa iti faci un party cu amicii, pentru a ataca un fort sau un avampost controlat de “banditi”. Totul iti da experienta, de la colectarea de piei de animale, pana la parcurgerea anumitor questuri special gandite pentru multiplayer. Multiplayerul din Red Dead Redemption poate fi un joc de sine statator, dupa cele spuse mai sus, totusi micile buguri si exploituri, il fac in unele cazuri inabordabil. Acestea fiind spuse Playtech ii acorda jocului un 8.5 cowboy virtuali online si trecem la grafica si sunet.

Mai devreme spuneam ca o sa enumar la acest capitol problemele cu exploiturile si bugurile de grafica si exact asta am si gand sa fac. Din punct de vedere grafic, jocul nu are cusur, Red Dead Redemption stralucind cand vine vorba de texturi HD extrem de bine realizate si aplicate, chiar daca jocul are o rezolutie nativa de 720p. Nivelul de munca pentru un joc de asemenea marime presupun ca a fost titanic si spun asta pentru ca iti ia ceva sa traversezi harta, sa explorezI orasele si sa interactionezi cu toate NPC(Non Playable Character)-urile. NPC-uri care si ele la randul lor arata fenomenal. Problema este ca intr-un joc de o asemenea marime, exista si o certitudine… faptul ca bugurile de programare si texturare vor fi prezente. Cei ce au jucat varianta 1.0 a lui GTA4 stiu despre ce vorbesc. Cazut prin nivel, trecut prin texturi si in cazul nostru, un nou bug demn de mentionat, picatul in cur prin cal. La un moment dat in joc, am incercat si eu, ca orice cowboy ce se respecta, sa ma sui pe mustangul meu. Mare mi-a fost surpriza cand am picat prin cal, prin nivel si am primit un ecran de loading. Astfel de buguri sunt scuzabile la un joc de o asemenea marime, dupa cum am spus, totusi bugurile se reflecta si in multiplayer, rezultand in exploituri. In modul de online, m-am luat la o serie de impuscaturi “prietenoase” cu un amic, numai ca sa descopar ca acesta sa ascuns dupa un bolovan prin care putea sa vada, iar pentru a plusa mai mult la stresul meu, putea executa la infinit Dead Eye, ceea ce ma punea pe mine intr-un dezavantaj. Va inchipuiti acum ca daca din greseala am descoperit unul dintre aceste “exploit-uri” exista si altele… nu ? Ajunge numai sa folosesti un Google si o selectie de cuvinte si gata, Instant Cheat Mode. Dar la cum ii stiu pe Rockstar, o sa indrepte destul de repede aceste neajunsuri, avand in vedere ca multe dintre problemele multiplayerului si single playerului din GTA 4 au durat 3 sau 4 luni pana au fost reparate. In concluzie sunt sperante mari, avand in vedere ca din punct de vedere auditiv jocul este o capodopera.

Anul trecut eram usor contrariat intre DragonAge Origins si Uncharted, care dintre ele are actori vocali mai buni. Anul acesta am aceasi dilema intre Mass Effect 2 si Red Dead Redemption. Daca jocul cu care este foarte posibil sa se infrunte pentru cel mai bun sunet al anului, ma refer la Mass Effect 2, a avut 90 de actori, ce au interpretat 546 de personaje, Rockstar au ales sa foloseasca pentru vocea fiecarui NPC cate un actor vocal, asta explicand intr-un fel bugetul de peste 100 de milioane de dolari, pe care Red Dead Redemption l-a avut. Aproape nimic nu a fost lasat la voia intamplarii cand vine vorba de sunet. Acesta porneste atunci cand trebuie, iar vocile NPC-urilor si sunetul sunt sincornizate la milisecunda. Asta ca sa nu mentionez ca muzica in joc te obliga sa pui pe loc repaus realitatea si sa te cufunzi in lumea western, pe care jocul vrea sa o impuna. Ce pot spune… jocul este extrem de bine realizat la capitolul sunet si mai mult straluceste la acest capitol. Asta ca imi fac o intruducere de final si sa spun ca exploziile si impuscaturile in joc suna fabulos, si ca Playtech ii acorda lui Red Dead Redemption un 8.5 caluti fantoma care trec prin pietre de cheat.

Ce pot spune, Red Dead Redemption este un joc bun, trecand peste neajunsurile evidente de programare si texturare. Este inevitabil ca acestea sa apara si sa bantuie jocurile Open World, asa cum si in RTS-uri, unele probleme cu anumite unitati sunt considerate “Cheaturi”. Trebuie sa recunosc, macar acum la final, ca initial jocul nu mi-a facut cu ochiul, considerand ca este un GTA 4 in vestul salbatic, doar pentru a ma atrage in universul sau si a ma obliga sa il plac. Daca esti un jucator casual sau un Hard Core Gamer, Red Dead Redemption este pentru tine. Probabil ca tabara jucatorilor “profesionisiti” se va simtii usor lezata de comentariul meu anterior, dar daca cativa dintre ei au incercat jocul, macar si pentru cateva minute, stiu despre ce boscorodesc pe aici. In fine, hai sa dau nota finala aceasta fiind 8,9 si va asteapta condica de sugestii si reclamatii din josul paginii.

Unii printi se confrunta in viata cu provocari ceva mai complicate decat aceea de a da bine in poze si a se feri de papparazzi (macar de forma). Iar daca esti un print la fel de persan ca si covorul din sufragerie, problema – si pe vremuri, dar se pare ca si in zilele noastre – este axa raului, care nu stiu ce treaba are ea prin Persia, dar provoaca o sumedenie de probleme. Daca in zilele noastre solutia nici macar nu se intrevede la orizont, in vechime se pare ca tot ce aveai nevoie era o conditie fizica de invidiat, care sfida pe alocuri legile fizicii, si un look cat mai cosmopolit, deci mai subtire cu trasaturile persane. E suficient ca fratele tau arata ca o problema geopolitica, macar unul din familie sa arate ca si cum ar fi umblat pe la inalte scoli europene. Si uite asa se naste un nou episod din celebra franciza Prince of Persia, cu un personaj principal usor de digerat de comunitatile de gameri de oriunde din lume, dar mai ales de americani, care au astfel ocazia sa-si imagineze cum arata pe vremuri teatrul de operatiuni al Furtunei din Desert din zilele noastre. Daca look-ul noului Print ti se pare OK (in fond si la urma urmei nimic nu-i impiedica pe vechii regi persani sa dea din cand in cand o raita si prin regatele europencelor), te asteapta un nou festival al cataraturilor si salturilor incredibile.

Noul Prince of Persia, The Forgotten Sands, incearca sa recreeze atmosfera cu totul speciala a primului joc al francizei, o senzatie a gamingului din 2003, The Sands of Time. Franciza initiata atunci a continuat in fiecare an, iar in 2008 a aparut o reimaginare a intregii francize (treaba cu reimaginarea pare sa fie o obsesie recenta a intregii industrii de divertisment americane, de care astept sa scapam cum astept sa scapam de criza), dar care a rezultat intr-o simplificare extrema a gameplay-ului, astfel incat nu prea mai aveai cum sa gresesti. Chestie apreciata de multi, dar care nu a devenit un trend pentru ca The Forgotten Sands este din nou o provocare, renuntand totodata si la ideea lumii deschise a jocului din 2008. Sistemul liniar de niveluri permite insa creatorilor sa-si manifeste pe deplin abilitatile in a crea un design complex, iar rezultatul nu dezamageste catusi de putin, pentru ca te poti plange de orice, numai de complexitatea chestiilor pe care trebuie sa le comiti pentru a termina cu succes un nivel nu.

Daca esti un fan al platforming-ului si ai si skill-urile necesare, The Forgotten Sand va fi o incantare. Daca nu, te asteapta ore bune de topaiala frustrata, pana te prinzi exact ce ai de facut si va trebui sa experimentezi la greu, chiar si chestii care par imposibil de realizat, dar fara de care vei descoperi ca nu vei termina niciodata nivelul la care te afli in joc. Dar combo-urile de salturi si miscari se invata destul de repede si tutorialul jocului te indruma bine, asa ca inceputul nu va fi complicat. Mai tarziu, totul devine o simpla chestiune de a te prinde ce combinatie noua de salturi si miscari trebuie sa aplici si cam care ar fi ruta de urmat. Nu am vazut sa existe si cai alternative, asa ca este suficient sa te prinzi de unde trebuie sa incepi, restul se va inlantui logic si, daca stapanesti bine tastele, vei trece de multe zone din joc fara sa cazi macar odata.

In mod normal, sunt de evitat referintele la povestea jocului, dar The Forgotten Sands nu are cine stie ce poveste, ci mai degraba o succesiune de pretexte pentru a justifica de ce anume trebuie sa ajungi pe cine stie ce balcon cocotat cine stie pe unde. In linii mari, Printul urma sa faca o vizita fratelui sau, al carui regat este sub asediu din partea nu conteaza cui. Bineinteles ca nu asteapta deznodamantul bataliei si incepe cursa cu obstacole pentru a-si intalni fratele, care cam asta ramane povestea principala pana la final. Obstacolele alterneaza, constand in valuri de inamici care trebuie hacuiti exemplar cu sabia din dotare, si trasee de „Parcour” pe care trebuie sa le strabati pana la urmatorul val de inamici. Ambele tipuri de obstacole evolueaza de-a lungul jocului, dar alternanta lor ramane relativ constanta. Din loc in loc apar mici lupte cu bosi nu foarte solicitanti si, desi ecranul se umple de inamici, nu vor trece decat cateva minute pana la victorie, daca apesi suficient de repede pe tastele de atac ale mouse-ului. Ceva mai interesant este atunci cand bosul sare la mama dreaq, atacandu-te de la distanta, in timp ce tu trebuie sa te cateri pana la el evitand atacurile, dar nici asta nu este prea greu.

Dupa cateva ore de joc, lucrurile devin destul de repetitive, chiar daca puzzle-urile sau traseele de parcurs se complica. Partea cu luptele este in special repetitiva si devine ceva mai variata doar spre finalul jocului, cand acumulezi suficiente upgrade-uri incat sa variezi cat mai interesat atacurile. Luptele par simple pauze de mash pe butoane intre doua trasee aparent imposibile.

Care trasee sunt de fapt adevarata provocare din Forgotten Sands si releva o imaginatie pe alocuri de-a dreptul diabolica a level designerilor. Daca la inceput te prinzi dintr-o privire pe unde trebuie s-o iei, pentru ca totul e la vedere, pe masura ce avansezi in joc vei descoperi ca traseele nu mai sunt asa vizibile si trebuie sa ajungi in anumite puncte pentru a ti se dezvalui ce ai de facut in continuare. Nu va spun cum, dar vei capata pe parcurs si anumite puteri care te ajuta. Prima este abilitatea de a ingheta apa pentru un timp limitat, dar suficient pentru a face dintr-un jet de apa o coloana pe care te poti catara sau o bara pe care poti face un swing catre un sprijin fizic. Mai tarziu vei capata si abilitatea de a restaura elemente de arhitectura in ruina la starea lor initiala, in care apar si suporturile de care ai nevoie pentru urmatoarea saritura. Astfel, vei obtine fie o coloana de care sa te agati, fie o platforma pe care sa sari, chestii fara de care nu ai cum sa avansezi. Treaba se complica pe alocuri, pentru ca nu va fi suficient sa ingheti coloanele sau peretii de apa, ci va trebui ca in plin salt sa dezactivezi inghetul pentru a trece printr-un perete de apa, dupa care imediat sa ingheti totul la loc pentru a avea o coloana pe care sa aterizezi. In astfel de puncte jocul poate deveni realmente frustrant, pentru ca vei avea de comis fara absolut nici o greseala combinatiile corecte de taste. La un moment dat vei ajunge sa te gandesti foarte serios sa te apuci de chitara clasica, ca ar fi pacat sa irosesti o asemenea „digitatie”.

Daca ceva nu-ti iese, insa, nu va trebui sa reiei totul de la ultimul checkpoint, avand posibilitatea de a te intoarce in timp, in functie de cate bilute albastre acumulezi, asa ca daca ai ratat ultima saritura dintr-un combo complicat, nu va trebui neaparat sa o iei de la capat cu tot nivelul. Treaba cu intorsul in timp ajuta, dar nu te va scoate la liman si va trebui pana la urma sa-ti iasa toate combo-urile pentru a trece mai departe.

Puzzle-urile care apar din loc in loc sunt in general de genul „trage-de-o-maneta-si-vezi-ce-se-intampla”, deci la mintea galinaceelor. Un singur puzzle pare ceva mai complicat, cand trebuie sa muti o roata dintata pana ajunge la un angrenaj, dar te prinzi relativ repede si de asta. Un alt puzzle dragut, care in final se va dovedi delicios de simplu, vei intalni la Observator si cu greu ma opresc aici de teama spoilerelor.

Dintr-un punct de vedere, puzzle este cam orice traseu din joc si nu doar momentele cu manete si faptul ca unele dintre ele sunt de-a dreptul diabolice mi se pare un mare plus pentru joc. Dupa ce „rezolvi” o camera complicata, nu-ti poti reprima un sentiment de satisfactie si asta este o rasplata binevenita, pe care multe dintre jocurile recente au uitat s-o mai ofere jucatorului. Rareori mai exclami „Am I good or am I good?” navigand prin meandrele scripturilor din vreun shooter recent, dar PoP iti va oferi destule momente in care sa te simti bine in pielea ta de gamer.

Per ansamblu, gameplay-ul ofera de toate pentru toti, indiferent de nivelul de experienta, fiind bine gandit, chiar daca un picut repetitiv. Nu vei scapa nici in PoP de momente in care vei injura camera, care iti ofera pe alocuri unghiuri de vizionare imposibile, din care n-ai cum sa vezi ce te asteapta mai departe, desi nu sunt chiar convins ca in unele locuri e numai camera de vina, si probabil ti-a pregatit programatorul genul ala de surprize care te fac sa reiei jocul de la ultimul checkpoint. Dar poti apasa tasta F in onoarea lui, ca a doua oara nu te mai surprinde.

Din punct de vedere al graficii, The Forgotten Sands te cam lasa scarpinandu-te in crestet. Unele peisaje sunt pur si simplu superbe, cu efecte dinamice de lumini si umbre incantatoare, in vreme ce altele par desenate pana la ora 17:00, cand toata lumea merge la bere. Exista o destul de evidenta inconstanta a graficii de-a lungul jocului, dar din fericire zonele care arata bine domina, iar daca esti foarte concentrat pe vreun combo poti trece cu vederea pe cele anoste. In principal, ai de-a face cu ruine cam pe peste tot, dar daca privesti atent, nivelul detaliilor variaza vizibil intre anumite zone din joc, iar palatul pare sa fi „imbatranit” neuniform.

Coloana sonora insa este OK. Muzica „imbraca” bine actiunea si nu iti afecteaza concentrarea cand ai de comis un combo complicat, iar vocile personajelor – desi nu ai multe dialoguri, si alea care sunt nu par cruciale pentru a intelege ce ai de facut mai departe – sunt bine sincronizate si cu o dictie foarte buna, deci la capitolul sunet nu sunt probleme.

Odata ce ai terminat jocul, sunt deblocate si „provocarile”, in care ai de facut fata valurilor succesive de inamici. Daca te amuza sa combini puterile dobandite prin sistemul de upgrade, go ahead, dar dupa atata platforming, parca nu prea merge button mashing, asa ca eu unul am zis pas.

A, si sa nu uit, un bonus pentru fanii Assassin’s Creed este faptul ca il poti imbraca pe Print cu costumul lui Ezio din Assassin’s Creed II, chestie care te costa doar 30 de puncte UPlay, pe care le vei face destul de repede inca din prima parte a jocului, si se si potriveste cu atmosfera jocului, desi Altair ar fi mers si mai bine.

Ar mai fi de facut o precizare de natura tehnica si anume ca sistemul DRM al lui Ubisoft care presupune logarea pe site inainte de pornirea jocului functioneaza si in cazul lui Prince of Persia, asa ca pentru versiune pe PC ai nevoie de conexiune la internet si, desigur, de jocul original.

Fara a avea o legatura directa cu The Forgotten Sands, alta decat ca se bazeaza pe povestea din Sands of Time, fara a fi insa o ecranizare fortata, va recomand si filmul Prince of Persia: The Sands of  Time, care este un excelent blockbuster de vara, ceea ce ar fi trebuit sa fie cam toate filmele bazate pe jocuri video. Daca Doom sau Far Cry au fost masacrate in versiunea cinematografica, Prince of Persia a avut norocul sa fie ecranizat foarte bine, fara a incerca sa urmeze fidel canoanele jocului original. Si nu intamplator mentionez Doom si Far Cry, dintre ecranizarile esuate de jocuri video. Daca Doom a comis pacatul de a incerca sa redea prea fidel atmosfera jocului, Far Cry s-a indepartat mult prea mult de povestea originala. Se pare ca solutia corecta pentru oricine incearca ecranizarea unui joc video este cea gasita de creatorii lui Prince of Persia, care are povestea sa, nu identica cu a jocului, dar nici atat de departe incat sa  nu-si mai justifice titlul. Dar destul despre film, vi-l recomand ca merita.

Si cum oricarui review ii sta bine si cu o concluzie, as zice ca Prince of Persia The Forgotten Sands merita si el. Nu neaparat pentru grafica sau poveste, dar clar pentru provocarile de gen platforming si chiar si cele de lupta, desi Printul este mai degraba acrobat decat soldat. Nu cred ca va reusi sa atraga fanii mai mult decat a facut-o Sands of Time, dar cu siguranta nici nu ii va respinge, asa ca per ansamblu cred ca este o continuare intr-o directie buna a intregii francize si in mod cert vom mai auzi de Printi ai Persiei intr-o ipostaza victorioasa, nu cum a sfarsit-o Saddam.

Inainte sa incep review-ul lui Alan Wake, o sa va rog sa imi acordati cateva momente. Probabil ca pentru generatia tanara sunt o relicva, avand in vedere ca pentru mine genul survival horror inseamna in gaming cateva jocuri. Resident Evil 1 si 2, Silent Hill 1 si 2, Alone in The Dark de la 1 la 3, sunt doar cateva dintre titlurile care consider ca au definitivat genul si l-au facut ceea ce este astazi. Nu pot sa spun ca privesc cu ochi obiectivi jocurile de acest gen din ziua de azi. Sigur sunt ca un copil mic cand aud ca un nou titlu dintr-o serie clasica isi face aparitia, dar, in general, sunt dezamagit, exemple stand dovada Silent Hill Home Coming si Resident Evil 5, care, sincer sa fiu, m-au dezamagit peste masura. Sa zicem ca am incheiat aceasta paranteza si cer iertarea cititorului care si-a rupt din timp sa imi asculte vaicarelile despre jocurile ce au fost sa fie, si trec la review-ul de astazi. Alan Wake.

Nu cred ca Remedy poate fi acuzat de lipsa de meticulozitate sau de faptul ca nu au o doza de sadism cand vine vorba de titluri publicate. Alan Wake ajunsese sa fie mentionat alaturi de nume precum Duke Nukem Forever sau Max Payne 3, constituindu-se intr-o gluma a review-erilor de pretutindeni. Dar, iata ca Remedy livreaza pe piata Alan Wake, jocul cu care acestia mi-au torturat sapte ani din viata. Spun asta pentru ca ajunsesem sa ma intreb daca mai bine incep sa cred in Mos Craciun, decat ca jocul acesta va iesi vreodata pe piata. Sapte ani oameni buni, nu unu, nu doi, nu trei…. Sapte ani de zvonuri, trailare fake si anunturi mai mult sau mai putin oficiale. Iar in momentul in care Remedy au anuntat ca jocul ajunge pe rafturi intr-un final, nu imi venea sa cred! Era un vis? Era realitate… in sfarsit un joc survival horror bun cu care sa ma delectez? Nu stiam ce sa mai cred! Dar dupa lupte seculare, si o durere de cap cumplita, am obtinut jocul… era al meu: “My Precious!” Cu mana tremuranda am introdus discul in consola si…. Minune, 6 ore nu m-am miscat din fata televizorului.

Povestea urmareste actiunile lui Alan in timp ce acesta incearca sa petreaca o vacanta “lipsita de griji” in “linistitul” orasel Bright Falls, alaturi de sotia sa. Dupa cum si titlul jocului sugereaza, tu esti personajul principal, un artist/scriitor care sufera de cea mai crunta boala pe care un scriitor poate suferi. Nu are inspiratie, drept urmare acesta nu a mai scris nimic de doi ani. Pentru a scurta povestea de introducere o sa fac un mic rezumat. Alan ia cheile de la cabana in care urmau sa stea de la o baba stranie (prima regula intr-un oras american mic: “Daca o baba ciudata iti ofera ceva, fugi mancand pamantul”), Alan se cearta cu nevasta-sa (ghici cine doarme pe canapea diseara?), Alan iese sa isi limpezeasca gandurile (proasta miscare pustiu), Alan o aude pe consoarta urland (e un joc horror la ce va asteptati? sa cante Hora Unirii?), Alan sare in rau dupa ea (pentru cine se intreaba nu purta colacel in forma de ratusca). Dupa cum era evident, supravietuieste (nu de alta dar ar fi fost un joc mult prea scurt) doar pentru a se trezi dupa o saptamana, fara amintirile saptamanii pierdute, intr-o masina rasturnata ( fain nu ? Numele Stephen King suna cunoscut Remedy?). Iar de aici lucrurile incep sa arate a jocul promis de Remedy. Horror in adevaratul sens al cuvantului. Lumini difuze, zgomote ciudate, chestii care scartaie in noapte, copaci ale caror siluete seamana cu cele ale unor oameni … a si am mentionat ca un maniac te ataca cu un topor si vrea sa te desparta de pretiosul tau bostan? Sau ca multi dintre locuitorii orasului sunt invaluiti in umbre antiglont ? Cred ca mi-a scapat!

Alan descopera ca singurul lucru care poate rani aceste prezente intunecate este lumina unei lanterne sau orice sursa de lumina o poate gasi. Mai mult, dupa ce inlaturi umbrele ce ii inconjoara si le aplici ceva gloante in pifometru, inamicii dispar in neant. Bine lucrat Remedy asa nu ai caderi de cadre de la prea multe cadavre pe ecran. De ce as vrea sa imi vad corpurile inamicilor zombificati de te miri ce forta malefica, zacand aerisiti pe pamantul rece? Nu, acestia trebuie sa dispara intr-o eruptie de lumina si zgomot precum artificiile chinezesti! Ca dehh, asa vrea jocul. Te pui cu programatorul si scenaristul? Totusi, acest element, ma refer la disparitia inamicilor, are stransa legatura cu povestea jocului. Eroului nostru fiindu-i cam greu sa explice cele cateva zeci de cadavre ce le-a lasat in padure, acesta fiind un autor de best-seller nu? Alan este un scriitor cunoscut, livrand de-a lungul timpului, drep mostenire, cateva titluri horror publicului. Problema intervine cand acesta incepe sa descopere pagini dintr-o carte ce portretizeaza in cele mai mici detalii actiunile sale. Un roman ce nu isi aminteste ca l-ar fi scris vreodata . Ideal ar fi ca Alan sa nu gaseasca pagini ce dezvaluie momente de la sfarsitul misiunii, stricand astfel placerea de a juca uneori. Ca sa nu spun ca Hemingway al nostru, nareaza tot ceea ce urmeaza sa faca in joc, suspendand astfel emotia momentului in care un zombilau urmeaza sa iti aplice una bucata in bomboniera. Iar aici ma opresc cu povestea jocului. Nu vreau sa stric intriga jocului pentru cei care urmeaza sa il experimenteze. Spun doar atat, daca sunteti fani Stephen King sau Twin Peaks jocul asta ofera o poveste unica si incitanta. Pentru poveste PlayTech ii acorda 9,5 umbre.

Gameplay-ul in joc este probabil ana dintre cele mai liniare experiente pe care le-am avut in ultima vreme. Si da, stiu ca am inceput pe un ton negativ, dar rabdare, totul va iesi la lumina festilei lui Alan cat de curand. Jocul este impartit pe capitole si prezentat precum un show de televiziune. Atunci cand un episod se termina, urmatorul incepe cu celebra fraza din Twin Peaks : “Previously On” Alan Wake. Lucru care da o nota de unicitate jocului si adaugand un sentiment de implicare uneori, dar dupa cum am spus seamana prea mult cu Twin Peaks. Astept din moment in moment sa il vad pe agentul Cooper, sa imi sara cu reportofonul in brate in mijlocul cinematicului. Alan cand vine vorba de gameplay este tipic american. Trage mai intai si dupa aceea pune intrebari, mai ales ca acum viata sotiei sale este in pericol. Ups… am scapat un detaliu din poveste cumva ? Mecanica de joc este destul de simpla cand vine vorba de “disponibilizat” inamici. Mai devreme aminteam ca unii locuitori sunt invaluiti de un fel de umbra antiglont, Alan, baiat destept, descopera o metoda sa inlature acest avantaj. Un aliat de nadejde in forma luminii, aceasta putand venind de la o lanterna, pentru care vei cauta constant baterii Energizer si nu glumesc, jocul este plin ochi de reclame la tot pasul, Flashbang-uri, rachete de semnalizare si diverse surse de iluminat stradal sau reflectoare. In esenta cam tot ceea ce poate emite un fascicul de lumina in acest joc, este cel mai bun prieten al tau. Asta daca nu vrei sa iti aduni plombele precum ciupercile de prin padure. Inamicii fiind extrem de bine ascunsi de umbrele padurii pe care o sa o frecventezi destul de des. Totusi sa nu va asteptati ca in joc sa gasiti metode simple de inlaturat acest avant al zombilailor, de cele mai multe ori va veti folosi de lanterna din dotare, cu tot cu baterii energizer, pentru a evapora armura pe care marea majoritate a locuitorilor o poarta. Dupa care treaba e destul de simpla. Una bucata pistol, si tragi in ei pana dispar intr-o explozie de lumina. Destul de simplu nu? Pana la episodul patru, dupa care Remedy au gasit metode mai “inventive” pentru a folosi lumina in joc. Lucru pentru care ii felicit, dar asta nu scuteste jocul de cel mai mare neajuns, faptul ca luptele pot fi repetitive de cele mai multe ori, iar sistemul de dodge fiind unul dintre cele mai telegrafiate pe care le-am intalnit pana acum.

Inamicii apar intr-un soi de “Cut Scene” astfel tu, personajul principal, ai timp sa reactionezi si sa te pozitionezi strategic. Mai mult, de cele mai multe ori, poti scapa de atacuri doar prin simpla apasare repetata a butonului de Dodge. Alan Wake fiind sinonim cu Jackie Chan de cele mai multe ori, avand in vedere ca am reusit sa evit loviturile unui inamic, de cel putin 40 de ori. Si nu pentru ca sunt sadic si ca vreau sa caut nod in papura jocului, ci pentru ca nu mai aveam gloante nici pentru pistol, nici pentru shotgun. Astfel fiind obligat sa dansez in jurul descreieratului, care ma alerga cu doua seceri prin nivel, pana am ajuns langa un stalp de iluminat stradal. Acesta fiind singurul loc in care esti cu adevarat in siguranta si locul in care jocul salveaza. Mai mult, tot ceea ce inseamna lumina puternica, iti regenereaza viata. Acum presupun ca o sa existe cineva printre cititori care o sa se intrebe, daca si lanterna te poate vindeca. Raspunsul este scurt… NU! Inca nu am incercat sa il pun sa o inghita, dar mai e timp, poate asa are viata infinita cine stie? Totusi gameplay-ul repetitiv nu este ceea ce m-a tinut in fata jocului 6 ore, ci povestea. Modul in care este expusa, te face sa vrei mai mult, si sa vrei sa afli ce se intampla in Bright Falls. Asta si faptul ca in joc poti colecta termosuri de cafea, imprastiate prin nivele si paginile amintite mai devreme. Pentru aceste elemente Playtech ii acorda la capitolul gameplay 7 baterii Energizer.

Incet, incet, ne apropiem de finalul acestui review. Dar nu inainte de a ne lega de niste aspecte extrem de importante, grafica si sunetul. Incepem cu grafica, pentru ca in ziua de azi, daca ai un joc bun, trebuie sa aiba si grafica care sa uluiasca jucatorul, altfel risti sa nu fi luat in serios. Putine lucruri de rau se pot spune despre Alan Wake la acest capitol. Jocul este extrem de bine pus cap la cap, texturile fiind alese pentru a invalui jocul intr-o admosfera stranie. Inca de la primul ecran de joc, Alan Wake te anunta ca iti pregateste un festin de umbre si texturi randate alese. Cu toate astea, accentul in joc este pus pe lumina. Elementul datator de viata si singurul tau prieten impotriva umbrei, ce invaluie treptat orasul. Lumina nu a mai fost utilizata intr-un joc asa cum vedeti in Alan Wake. Fiecare raza de luna ce patrunde printre crapaturile unei pesteri, in care te ascunzi, sau stalp de iluminat stradal, este parca mai luminos in intunericul ce invaluie nivelele, aceasta are parca o minte propie. Iar daca tot am ajuns la nivele, o sa spun atat despre ele. Sunt abosolut fenomenale. Totul, de la flora pana la fauna, au fost texturate in cele mai mici detalii. Pana si personajele sunt la loc de cinste, avand in vedere ca acestora nu le lipseste nimic. De la mici expresii faciale, pana la felul in care corpul se misca cand acesta este obosit. Fiecare lucru a fost luat in calcul, pentru ca jocul sa fie un tot unitar. Sigur, exista ocazionalii pereti invizibili si caderile de cadre, dar intr-un joc care nu te obliga la ecrane de loading, aceste lucruri sunt scuzabile.

La inceputul review-ului am precizat ca jocul este impartit in episoade si aranjat precum un serial TV. Ceea ce nu am precizat este ca actorii vocali dau acel sentiment de unicitate si realism de care jocurile horror au nevoie. Fiecare personaj este interpretat intr-un mare fel, aducand acel sentiment autentic, de joc in care propia existenta iti este amenintata. Zgomotele, usile care troznesc, pana si zgomotul pasarilor este redat la inalta definitie. Sa fie oare din cauza ca jocul suporta THX nativ si mai toate vocile din joc si sunetele sunt HD? Cine stie? Pentru aceste elemente Playtech ii acorda un 8,5 stalpi de iluminat.

Concluzie:
Alan Wake, dupa ce s-a lasat asteptat vreo 7 ani, ne uimeste cu o poveste de genul celor scrise de Stephen King, un gameplay liniar si o grafica destul de buna, avand in vedere ca jocul ruleaza doar pe platforma Xbox 360. Iar sunetul in acest joc este elementul de zece fara doar si poate. Pentru aceste calitati, sau defecte, Playtech ii acorda  in final un 8,3.

Desi consola 3DS a celor de la Nintendo a fost prezentata official la E3, exista inca numeroase intrebari care au ramas fara raspuns. Iar cele mai importante, sintetizate de cei de la CrunchGear , sunt urmatoarele:

1. Care va fi pretul?

Aceasta intrebare sta pe buzele tuturor, alaturi de cea legata de data de lansare. Desi toata lumea de abia astepta o consola 3D, totusi Nintendo ar trebui sa nu depaseasca un prag financiar, de 200$. Desi din zvonuri se aude ceva de 249$ sau mai mult.

PSP-ul este un exemplu cat se poate de elocvent in acest caz: desi la lansare prezenta o grafica impecabila si era mai mult decat o consola, totusi, pretul ridicat de pornire, de 250$, i-a facut pe multi sa se indrepte catre mai ieftinele DS-uri de la Nintendo.

2. Componenta hardware

Nintendo nu a vorbit niciodata despre componenta hardware a consolelor, de parca nimanui nu i-ar pasa de ce contin la interior. Potrivit celor care au avut ocazia sa incerce noul 3DS, se vede din primele minute de joc ca sistemul este mai puternic ca niciodata. Si interesant ar fi sa se faca public cipul graphic, nefiind atat de interesanta prezentarea procesorului ARM9 133 MHz si a memoriei RAM de 16MB.

3. Durata bateriei

Stim ca 3DS isi ia current de la baterii lithium-ion. Dar cat se va bucura utilizatorul de joc neintrerupt? Daca este sa ne uitam la modelul DSi, acesta ofera 10 ore de functionare intre reincarcari. Teoretic, 3DS face parte dintr-o noua generatie, ceea ce inseamna ca ar trebui sa fie mai performanta si la acest capitol.

4. Implicarea Hollywood

Am aflat ca 3DS poate reda filme 3D cu ajutorul monitorului sau, fara a fi nevoie de ochelari. In treacat, reprezentantii Nintendo au mentionat si ceva legat de o colaborare cu cateva studiouri de la Hollywood, in legatura cu producerea de filme compatibile. Intrebarea este: cum vor proceda utilizatorii pentru a le procura? Prin download digital pe SD card? Cum va fi evitata pirateria? Si mai ales, care vor fi costurile?

Si oare James Cameron ce crede in legatura cu redarea filmului Avatar pe un ecran de 3,52-inch?

5. Ce se va intampla cu DSi si DSi XL?

Dupa cum am mentionat la inceput, mai mult ca sigur ca preturile 3DS-ului la lansare, undeva prin 2011, vor fi destul de ridicate. Si statutul de produs premium va fi pastrat pentru o buna perioada de timp. Iar modelele DSi (169$) si DSi XL (189$) vor fi alternative binevenita. Astfel incat, Nintendo va scoate profit bun din vanzarile celor doua console.

O explozie de culoare, un joc mai plin de viata nu a fost facut pana acum, un pastel foarte bine ales. Glumeam… jocul este cam monocrom. Spun cam, pentru ca MadWorld pentru Wii, are si ceva insertii de sange. Ahh… ma scuzati, am vrut sa zic rosu – dupa cateva ore de joc le cam incurc. MadWorld mi-a atras atentia datorita denominarii de +18 ani, reactia mea initiala fiind: “Mda… un tip cu o drujba in mana, clar inca un joc de Wii in care trebuie sa tai copaci si sa ud bostani”. Nu puteam sa ma insel mai mult. MadWorld este raspunsul celor de la Platinum Games pentru comunitatea de gameri hardcore. Un fel de Button Mashing combinat cu teste zdrobite, miscari epileptice ale mainii, pentru a lovi adversarul. Plus o drujba, atasata la bratul personajului principal, pe post de… ce se gandeste utilizatorul ca poate fi. MadWorld nu este nimic din ceea ce ne-a obisnuit Wii-ul pana acum, in sensul ca violenta gratuita este la mare pret, umorul de redneck tipic la tot pasul si mai are si tupeul sa arate doua degete mijlocii la tot ceea ce inseamna Wii-ul ca o consola de familie. Am putea spune ca MadWorld este primul anti-Wii game.

Inainte sa intram in review-ul nostru cel de toate zilele, trebuie sa amintesc un lucru si o sa rog cititorul sa fie indulgent. Jocul este cat se poate de repetitiv si liniar, totusi este salvat de grafica si violenta excesiva. Da… da… da… stiu, este un joc de Wii… rabdare dragii mei, a venit si timpul in care Wii-ul isi pune amprenta pe gameplay-ul insangerat.

MadWorld se incadreaza in genul “third-person action game” si nu face parte din genul de joc in care ai niste inimioare sau o bara de viata. Pur si simplu incepi cu tine, termini cu tine, intre timp incerci sa gasesti niste balonase de viata pentru a acumula niste vieti in plus si niste arsenal in plus. Cam asa parcurgi un nivel cap-coada. Toate acestea, plus un boss la finalul nivelului. Nimic nou si inovativ pana acum, se poate spune. Doar ca, intre nimic nou si un joc de genul asta, pe Wii, e drum lung.

Pentru inceput, nu poti spune mai nimic despre MadWorld, povestea este cam in aer. Nu prea ti se spune mare lucru, decat ca o parte din Manhattan e cam rupta de restul lumii, iar un joc sinistru se petrece in aceasta parcela de pamant. Personajul principal este Jack… Just Jack, dupa cum spune si el, iar problemele sale incep in momentul in care decide sa participe la jocul numit DeathWatch, urmand niste interese personale. Pe parcursul jocului, faci cunostinta si cu alte personaje, sponsori si intriga se desfasoara mai elaborat. DeathWatch este un fel de pay-per-view cu schilodeli si omucideri in masa, in care Jack, Just Jack, trebuie sa acumuleze niste puncte pentru a ajunge numarul unu. Suna un pic a “No More Heroes” nu?… asa mi s-a parut si mie.

Grafica in MadWorld este ceva foarte nou, mai ales ca micutul Wii, dupa cum bine stiu multi, nu este exact cel mai dotat la capitolul video. Grafica de “comic book” este cat se poate de bine realizata, iar nivelurile sunt extrem de bine studiate. Detaliile sunt extrem de vizibile, considerand monocromitatea jocului. Pe tot parcursul gameplay-ului lucrurile sunt foarte diversificate. Ai la dispozitie de la cazane si roti de masina, pana la semne de circulatie pe care le poti infige in testele inamicilor. AM PRECIZAT CA JOCUL ESTE EXTREM DE BRUTAL? MadWorld este la limita bunului simt. Jocul face deliciul maniacului agresiv compulsiv, cu tente ironice, care nu are nimic mai bun de facut, decat sa imparta pomana drujbei insangerate in stanga si in dreapta. Adica personajul principal Jack. Daca tot am vorbit de chestii care se infig si elemente de decor ascutite, hai sa relatez ceva si despre control si mod de desfasurare.

In MadWorld lucrurile sunt simplificate la ideea unui score board. Ai o limita de puncte, pe care trebuie sa o atingi, urmand ca la final sa “punch the bell” pentru a chema boss-ul. Mare branza nu este pana aici, parca imi aduce aminte de Double Dragon-ul de pe Super Nintendo. Are acel iz de “old-scholl beat them up”, numai ca sistemul de control este un pic diferit. Poti sa azvarli oponentii folosind Wii-mot-ul sau sa ii sectionezi cu drujba. Toate aceste elemente sunt la dispozitia ta, doar prin miscarea incheieturii. Sounds fun…!? …este extrem de distractiv, mai ales cand ai ceva ore libere si vrei sa te descarci de ceva energie negativa. Unde mai pui ca poti sa faci si Combo Kills, unde poti sa iti maltratezi oponentul intr-un mod cat se poate de elaborat si barbar. Exemplu: se ia una bucata oponent si se bate bine de tot, se infige un semn de circulatie in craniu, urmat de unul sau mai multe pneuri de masina, infasurate peste torace. Se bate bine cu o crosa de golf sau baseball, dupa gust, dupa care se purcede la introducerea acestuia intr-un cazan inflacarat. Se plimba un pic prin nivel, dupa care se infige, in repetate randuri, intr-un perete plin cu tepi de metal. Rezultatul… un jucator foarte fericit, cu un ranjet satisfacut pe mutra. Asta este doar un exemplu.

Inca un plus pe lista acestui joc sunt muzica si sunetul. Un feeling de “Hip-hop Gangsta” invaluie nivelele jocului si doi comentatori trasniti, te fac sa te simti cat se poate de In-Game. Coloana sonora este destul de interactiva si usor de reperat, spre deosebire de alte cateva jocuri de Wii, nu dau nume. Iar comentatorii, sunt absolut geniali. Glumite si interventii comice la tot pasul. Cum ai omorat un oponent intr-un mod mai deosebit, sa fi sigur ca unul dintre ei va avea ceva de spus, in materie de modul brutal de executie.

Ce nu mi-a placut la joc. O campanie prea scurta. MadWorld are un fel destul de interactiv de a trata jucatorul, dar intinderea lui este cam limitata. Campania poate fi dovedita in 8 (sau mai putine) ore. Controlul camerei – sau lipsa acestuia, te vor face de multe ori sa dai dupa muste sau sa schitezi epileptic spre punctul de interes, doar doar de se misca camera aia blestemata. Iar lucrul care mi-a displacut cel mai mult, este absenta de multiplayer. Sigur, ai un „2 player face-off” dar cam atata. Iar acest modul este cat se poate de saracacios, ai doar niste main-event-uri din joc si cateva minigames, in rest… pauza. Ar fi fost interesant ca producatorii sa integreze totusi si un modul on-line, sau macar un co-op campaign… dar nimic.

In mare, MadWorld este o inovatie pentru Wii, un joc pentru jucatorul inrait si insetat de sange si extrem de inovativ din punct de vedere anatomic – nota sarcastica pentru cine nu s-a prins. De la dezmembrari si ciopartiri, pana la adunarea de puncte, jocul te tine in priza. Sunet superb, control bun – pentru un joc de Wii si o poveste elaborata. Pentru toate acestea, MadWorld primeste un 8,5 din 10 si aplauzele mele, pentru felul in care a dovedit ca Wii-ul poate fi mai mult decat o consola pentru jucatorul de duminica.

Fie ca preferati experienta voastra RPG de a fi traditional medievala, extraordinar de futuristica, depresiva si post apocaliptica sau undeva intre, cu mecanica de shooter sau strategii bine gandite, online sau nu, cu siguranta nu lipseste continutul. Privirea noastra la Marile Jocuri RPG ale E3 2010 poate nu va acoperi fiecare titlu ce va aparea – mai sunt inca multe surprize asteptate – dar ar trebui sa va dea cel putin cateva sute de ore de timp de joc.

Uite ce ne asteptam sa apara la E3 2010 si, mai mult sau mai putin, sa cada in genul jocurilor RPG:

Deus Ex: Human Revolution (Xbox 360, PS3, PC)
Pare a fi la fel de mult shooter pe cat este un joc RPG – creatorii originali ai Deus Ex Warren Spector si Harvei Smith nu sunt implicati – iar focalizarea jocului pe implantele umane mecanice si un sistem al regenerabilitatii vietii apar a fi despartiri substantiale fata de serie. Macar este la moda! Asteptam sa vedem mai mult decat trailere la E3.

Fallout: New Vegas (Xbox 360, PS3, PC)
Sunteti pregatiti pentru inca o suta de ore petrecute plimbandu-va prin deserturile post-nucleare ale unei Americi a viitorului? Obsidian Entertainment preia responsabilitatile de dezvoltare si duce activitatea jocului de a omora mutanti, tintind cu VATS-ul pana in Las Vegas si terenuri arse de mai departe. Fallout: New Vegas va fi la E3 si lansat candva acest an.

Golden Sun DS (DS)

RPG-ul traditional al Camelot, al treilea in seria iubita Golden Sun, a fost anuntat si sumar jucabil la E3-ul anului trecut. Ar fi bine sa fie mai complex la E3 2010 sau capete vor cadea.

Xenoblade (Wii)

Celalalt mare titlu RPG al Nintendo ne-a fost introdus ca Monado: Beginning of the World la E3 2009. Din fericire, acel nume a fost schimbat in Xenoblade, cel putin in Japonia, in referinta catre jocurile anterioare ale producatorului, Xenosaga.

Dungeon Siege III (PS3, Xbox 360, PC)
Seria de Action RPG a lui Chris Taylor este data pe mana foarte ocupatilor Obsidian Entertainment si vine pe console pentru prima data. Adauga multiplayer cooperativ si o experienta RPG foarte adanca si prietene, avem mancare pe foc.

Star Wars: The Old Republic (PC)
Urmatorul MMO din universul Star Wars este in mainele expertilor in jocuri RPG BioWare. Acesta incepe sa arate ca genul de RPG online Star Wars care speram sa fi fost Galaxies.

Kingdom Hearts: Birth By Sleep (PSP), Joc Kingdom Hearts Neanuntat (??)
Combinatia inca fierbinte intre personaje Disney si favoriti ai Square Enix continua, cu aventura de PSP pregatita pentru o lansare in State. Seria Kingdom Hearts va continua cu inca un joc neanuntat, care e posibil sa-si arate capul la E3 2010.

Lord of the Rings: War in the North (Xbox 360, PS3, PC)
Snowblind Studios, creatorii incredibilelor RPG-uri hack-and-slash cu efect de dependeta Baldur’s Gate: Dark Alliance si Champions of Norrath, isi indreapta atentia catre lucrarile lui Tolkien. Ne-ati atras atentia inca de la mentiunea Snowblind Studios, Warner Bros.

Hunted: The Demon’s Forge (Xbox 360, PS3, PC)
inXile Entertainment intentioneaza sa revitalizeze scormonirea prin donjoane in acest joc de actiune cooperativa ce este inspirat din jocuri ca Wizardy, dar care arata ca un concurent pentru Gears of War. Natura RPG a Hunged: The Demon’s Forge este discutabila, avand in vedere accentul pus pe lupta din apropiere si de la distanta, dar fanii genului ar putea dori sa vada cat de adanc patrund acele influente de dungeon crawl.

Deathspank (Xbox 360, PS3)

„Monkey Island face cunostinta cu Diablo” suna destul de corect. Creatorul Ron Gilbert si Hothead Games injecteaza un rar-intalnit umor in genul action-RPG, dar pastreaza adancimea optiunilor de customizare si de questing ale jocurilor mai directe.

Dragon Quest IX (DS)
Este un mare succes in Japonia, dar va reusi cel mai recent joc Dragon Quest sa isi gaseasca audienta in America de Nord? Vom afla la putin timp dupa E3, pentru ca, de bine sau de rau, jocul va ateriza in iulie.

Final Fantasy XIV (PS3, PC)

A fost o mare surpriza la E3 2009, partial datorita faptului ca Final Fantasy XIII inca nu fusese lansat, dar al doilea joc Massively Multiplayer Online RPG al Square Enix plasat in mitologia Final Fantasy vine la pas ferm si e probabil ca isi va face aparitia in acest an. Cum ramane cu Final Fantasy Versus XIII? Se va auzi ceva si de acela?

Fable III (Xbox 360, PC)

Inca un semn al difuziei liniei dintre RPG-uri, shooter-e si jocuri de actiune si aventura, Fable III pune jucatorul pe traseul de a stapani Albion, facand fapte bune sau mai putin bune. Versiunea de Xbox 360 este infuzata de Project Natal si pune multa emfaza asupra „atingerii”, conform sefului Lionhead Studios, Peter Molyneux.

DC Universe Online (PS3, PC)
Sony Online Entertainment lasa jucatorii sa fie atat eroi cat si criminali in DC Universe, imprietenindu-se cu Superman, Batman, Wonder Woman si alti super prieteni pentru o sansa de a vizita Gotham si Metropolis si de a-si face un nume eroic pentru ei insisi. Este unul dintre putinele MMO-uri de Playstation 3 in lucru, deci speram ca SOE sa il duca pana la capat.

Pirates of the Caribbean: Armada of the Damned (PS3, Xbox 360, PC)
Nu multe au fost aflate despre titlul action-RPG al Disney, dar producatorii Turok si Tron: Evolution, Propaganda Games, sunt pe bord pentru a aduce viata piratilor catre tine.

Final Fantasy: The 4 Heroes of Light (DS)
Acest joc derivat din universul Final Fantasy este un „RPG de fantezie clasic folosind tehnologia prezentului”, conform producatorului jocului. Final Fantasy: The 4 Heroes of Light nu numai ca are evenimente intamplatoare si gameplay-ul pe ture pe care il iubiti (poate), dar are si o arta extraordinar de frumoasa.

APB: All Points Bulletin (PC)

Joaca-te pe drumul catre infamie sau opreste criminalitatea cu jocul online ambtios al creatorilor faimosului Crackdown, Realtime Worlds. Ganditi-va la APB ca la acel MMO Grand Theft Auto care nu a fost facut inca si asteptati-va ca EA sa lanseze jocul la scurt timp dupa E3.

Valkyria Chronicles 2 (PSP)

Sega te duce la scoala cu continuarea la subevaluatul joc RPG militar de Playstation 3, Valkyria Chronicles. Al doilea joc din serie marcheaza trecerea catre PSP, adaugand noi clase si fiind disponibil pentru jucatori un pic mai tineri.

The Witcher 2: Assassins of Kings (PC)

Obtine-ti doza ta de fantezie medievala cu continuarea celor de la CD Projekt RED, ce promite sa ofere calitate mai buna, mai multa maturitate, aceeasi actiune antrenanta, lupte intense si o aparitie la E3, multumind Atari.

Pokemon Black/White (DS)
E Pokemon. E enorm. Iar vreun director al Nintendo este sigur sa aminteasca ca longeviva franciza de colectare de monstruleti vine catre Nintendo DS.

The Last Story (Wii)
Creatorul Final Fantasy, Hironobu Sakaguchi si cohortele lui de la Mistwalker vor primi probabil o mentiune la E3-ul acestui an pentru jocul lor de fantezie RPG The Last Story. Avand in vedere preferinta Nintendo de a scoate la lumina RPG-urile sale cu mult in avans, o vedere asupra The Last Story pare pprobabila pentru E3.