Westworld – Episodul IX: Poate că durerea e doar ficțiune [PLAYFILM]

Episodul IX din „Westworld” a fost climaxul primului sezon, fără îndoială. Dacă de la episodul V acțiunea a devenit din ce în ce mai tensionată, cred că tocmai a atins cel mai intens punct. În ultimul episod, mă aștept la o explozie de răspunsuri. Boom!

Îmi va fi greu să nu dau spoilere, dar voi depune toată energia cognitivă în acest sens. Dacă nu ați văzut episodul și vreți să recapitulați ce s-a întâmplat anterior, găsiți aici review-ul celui precedent.

Dacă aveați impresia că nu o să vă crească tensiunea mai mult de atât din pricina acestui serial, dați play episodului IX și mai stați pe gânduri. Din nou, serialul pune telespectatorul deopotrivă în ipostaza unui oaspete (pentru că universul Westworld i se desfășoară în fața ochilor ca un labirint pe care trebuie să îl exploreze și să îl înțeleagă) și a unei gazde (pentru că primește câteva informații „din culise”, dar niciodată suficiente pentru a-i stinge curiozitatea). Cel puțin în cazul meu, asta mă face să urăsc și să iubesc show-ul depotrivă. M-a prins irevocabil, dar în același timp îmi provoacă un disconfort, din cauza faptului că deseori întâmplările și explicațiile sunt vagi și ambigue.

Dacă mă întrebați pe mine, tema predominantă a episodului e durerea. Durerea cauzează traume, traumele cauzează amintiri, din nevoia de autoconservare, iar amintirile trezesc conștiința. Așa funcționează sistemul emoțional uman, dar în episodul acesta ni se confirmă că lucrurile nu-s tocmai diferite în ceea ce privește gazdele. În plus, ni se mai amintește și că, în ciuda iluziei de control, creierul e o mașinărie complexă și imprevizibilă. Chiar și în situațiile în care e o mașinărie la propriu. Putem vedea unde se duce o anumită emoție, dar nu vedem emoția. Nu avem habar dacă e reală sau produsul unor linii de cod.

„Westworld” ne face să ne gândim că poate suferința e mai mult decât un semnal transmis către creier. Același „Westworld” ne face să ne întrebăm dacă suferința e o trăire reală sau una fabricată. După ce dai „stop” episodului, e cam imposibil să nu te întrebi dacă emoțiile tale sunt cu adevărat acolo sau dacă nu sunt cumva o poveste pe care ți-ai spus-o singur, așa cum a făcut Bernard. Cât despre Bernard, dacă tot am ajuns la el, în episodul acesta e elucidat un mister important în ceea ce îl privește. Destul de previzibil, dacă mă întrebi pe mine, dar mă bucur că am făcut o deducție corectă în episoadele precedente.

E o teorie populară printre fanii serialului (pentru că da, îmi place atât de mult încât citesc în disperare tot ce găsesc despre fiecare episod după ce îl văd) potrivit căreia William e Bărbatul în Negru, iar aventura lui cu Dolores e doar un flashback al ei. Nu știm încă dacă e sau nu așa, dar ideea e destul de plauzibilă. Mai ales dacă luăm în calcul toată amestecătura firelor narative, care nu face decât să se adâncească în acest episod. Dolores e puțin dificil de urmărit. La un moment dat, devine o provocare să înțelegi când e într-o poveste și când e în alta, când e în prezent și când e în trecut, dar îmi pun bazele în faptul că episodul final va face lumină în acest caz. Până acum, eu am identificat patru fire narative în care e implicată și mai am o vagă bănuială în privința unei alte identități pe care ar putea să o aibă. Rămâne de văzut dacă intuiția feminină își face treaba.

Între timp, Maeve a devenit o punere în scenă bipedă a scenariului apocaliptic în care roboții vor deveni mai deștepți decât noi și ne vor plănui exterminarea. Nu avem nicio certitudine că atât-de-umana-Maeve vrea să dea o petrecere sângeroasă similară Nunții Roșii din „Game of Thrones” în laboratoare, dar știm sigur că vrea să evadeze din această pseudorealitate în care e captivă.

Se dau 718 lei pentru acești români. Cine poate intra în posesia banilor în fiecare lună

TRAGEDIE! Doliu imens în media din România. A MURIT în urmă cu puțin timp, ce s-a...

Practic, fermecătoarea matroană e visul împlinit al oricărei ființe umane fascinate de inteligența artificială ( a se înlocui „ființă umană” cu Arnold), dar arată mai degrabă ca un coșmar. Reluăm avertismentul pe care l-am intuit încă de la primul episod: joaca de-a Dumnezeu e foarte periculoasă. Stephen Hawking a spus-o acum ceva timp, iar scenariul „Westworld” pare fi cel mai întunecat deznodământ pe care el și l-ar fi imaginat, dacă ar fi lucrat în industria cinematografică.