Playfilm:”Legenda lui Tarzan”, un film de popcorn energic și atât

Tarzan e una dintre cele mai longevive și proeminente figuri din cinematografie încă de când Edgar Rice Burroughs l-a creat. David Yates, regizorul care a contribuit în trecut la conturarea fascinantului univers al lui Harry Potter, a decis să îl învie pe arhetipalul Tarzan într-o nouă producție, „Legenda lui Tarzan”, pe care o puteți vedea începând cu data de 8 iulie 2016 în cinematografe. 

Tarzan a apărut prima oară în romanul „Tarzan of the Apes” (revista a fost publicată în 1912, cartea în 1914), iar apoi în douăzeci și cinci de continuări, trei cărți autorizate de către alți autori și nenumărate alte lucrări în mass-media, autorizate și neautorizate. Dacă, din motive necunoscute, povestea lui te-a ocolit complet, iată rezumatul: Tarzan este un copil crescut de mangani (un fel de gorile ceva mai agresive), după ce părinții lui nu au supraviețuit unui naufragiu în junglă. Se îndrăgostește de Jane Porter, la un moment dat se întorc în Marea Britanie, iar Tarzan descoperă că e de rang nobil și că numele lui este, de fapt, John Clayton. Prin metode necunoscute oamenilor de rând, devine foarte civilizat și bogat, până în momentul în care cedează naturii sale primitive.

Recenzie „Legenda lui Tarzan”

Lucrurile se complică atunci când aflăm că Congo e amenințat de dorința regelui Leopold al Belgiei de a transforma toți băștinașii în sclavi. Tarzan se întoarce în junglă pentru a afla ce se întâmplă, împreună cu Jane și George Washington Williams, dar descoperă că totul e o cursă a căpitalului Leon Rom, mâna dreaptă a lui Leopold. Ca orice personaj negativ care se respectă, acesta din urmă o răpește pe Jane, mizând pe faptul că dragostea incomensurabilă pe care Tarzan i-o poartă e cea mai bună metodă de manipulare. Scopul lui e să îl ducă la regele Mbonga, care i-a promis diamante în schimbul lui Tarzan.

Urmează aproape două ore în care Tarzan la bustul gol aleargă prin toată jungla pentru a salva populația Congo și, desigur, pe Jane. George Washington Williams încearcă să țină pasul cu el, iar toată camaraderia lor e piperată cu ironii și câteva lupte cu „animăluțe” transformate în coșmaruri cu ajutorul efectelor speciale digitale, care acoperă o bună parte din bugetul de 180 de milioane de dolari.

Impresia per total a filmului e că producătorii s-au jucat într-o zonă sigură, încercând să mulțumească pe toată lumea cu aceleași tipare reitarate la infinit. Din punctul meu umil de vedere, abordarea aceasta nu mai funcționează în 2016, când sunt turnate filme cu bugete imense pe bandă rulantă. Dacă vrei ca producția ta să iasă în evidență, trebuie să oferi elemente inedite, care poate nu vor fi satisfăcătoare pentru toată lumea, dar măcar vor stârni emoții puternice.

Să nu ne înțelegem greșit, „Legenda lui Tarzan” nu e un film prost, dar pentru mine nu a fost mai mult decât un film de popcorn, care merită văzut pentru a-i admira grupele de mușchi lui Alexander Skarsgård, pentru efectele speciale, pentru satisfacția deznodământului și pentru a reanima nostalgia copilăriei. Din păcate pentru producători, a fost lansat de curând „Cartea Junglei” pentru copii ceva mai mari (spun asta pentru că e prea brutal pentru cei mici), care se află clar pe o treaptă superioară.  Da, ambele filme ne arată cât de mult și cât de repede avansează tehnologiile care ne asigură efecte speciale, iar animalele create în întregime pe computer sunt uluitoare.

Magazinul din România care dă vouchere de 50 de lei în fiecare zi. Cum poți beneficia de bonusuri

De ce luminile se sting în avion la decolare și aterizare, de fapt. Motivul te va surprinde

Avem două filme cu personaje legendare, care au destine similare și față de care e posibil să nutrim afecțiune încă din copilărie. Avem creaturi realizate exemplar de experții în efecte speciale, avem bugete mari și avem cadre de o frumusețe uimitoare. Dar în cazul „Legendei lui Tarzan”, nu avem elementul X, care să scoată filmul din oceanul de producții cu același erou principal.

Au existat momente în care am simțit potențial, și dacă ar fi să le descriu, le-aș compara cu momentele în care George Washington Williams a fost nevoit să sară prin copaci, urmărindu-l pe John Clayton reintrând în pielea lui Tarzan. Dacă producătorii ar fi avut curajul să sară precum Tarzan, nu să ezite precum George, cred că am fi avut un film memorabil. Toată acțiunea în sine mi s-a părut leneșă, iar flashback-urile din trecutul lui Tarzan și Jane au fost cam prost integrate.

În schimb, avem un Tarzan care m-a dus cu gândul la o versiune masculină a lui Daenerys Targaryen, care nimicește cu mâinile goale tot ce îi stă în cale și eliberează câte un grup de băștinași transformați în sclavi, în micile pauze publicitare. Ce-i drept, el nu e mama dragonilor, ci e tatăl tuturor animalelor junglei. Margot Robbie a interpretat o Jane ușor plictisitoare, care nu se decide dacă e demoazela la ananghie, care așteaptă să fie salvată de prințul călare pe o antilopă gnu, sau o femeie independentă și curajoasă.

Samuel L. Jackson a portretizat un George Washington simpatic, dar aproape inutil, iar Christoph Waltz în rolul căpitalului Rom a fost un fel de Littlefinger, cu aceiași ochi permanent mijiți și lacomi. Sinceră să fiu, cred că de la Christoph Waltz aveam cele mai mari așteptări, pentru că mi s-a părut absolut senzațional în „Inglorious Basterds”. În schimb, acum am văzut un personaj negativ lacom, laș și…cam atât.

Concluzie – „Legenda lui Tarzan”

Cred că merită să plătești un bilet la cinema pentru „Legenda lui Tarzan”, cu condiția să mergi undeva unde 3D-ul e de calitate, doar ca experiență și de dragul efectelor speciale. E exact tipul acela de film la care mergi din pură curiozitate și pentru a te elibera de procesele cognitive timp de două ore. Aș spune că e mediocru, în cel mai bun caz, dar e tipul acela de mediocru pe care nu ai de ce să îl regreți. În plus, vei avea ocazia să asculți piesa aceasta răsunând în toată sala.

De asemenea, ca să fiu un pic off-topic, dacă studiem lista dictatorilor şi liderilor vinovaţi de cele mai multe victime umane din istoria omenirii, descoperim cu surprindere un personaj relativ necunoscut, dar care ocupă poziţia a patra din listă. Dacă pe locul întâi se află Mao Zedong, cu cei aproximativ 60 de milioane de oameni ucişi în timpul „Revoluţiei Culturale”, iar locurile doi, respectiv trei sunt ocupate de Stalin şi Hitler, pe locul următor tronează un rege european get-beget, trăitor acum circa o sută de ani, dar capabil de atrocităţi la scară planetară. Este vorba despre regele Leopold Louis Philippe Marie Victor. Mai pe scurt, Leopold al doilea, rege al Belgiei şi vinovat de moartea a peste zece milioane de oameni. Este personajul nevăzut din legenda lui Tarzan, și cred că ar fi meritat mai multă atenție, dat fiind faptul că a scris una dintre cele mai sângeroase pagini din istorie. Recomand documentarul de mai jos și acest articol: