28 nov. 2016 | 18:14

Ne omorâm între noi dintotdeauna, dar ce e nou și vechi când vorbim de armament?

OPINII
Ne omorâm între noi dintotdeauna, dar ce e nou și vechi când vorbim de armament?

Capacitatea de distrugere la care a ajuns omenirea poate fi, într-o oarecare măsură, când vorbim de tehnică, un domeniu fascinant.

[related]

Mitraliere, bombe chimice, atacuri biologice, rachete, torpile, grenade și multe alte dispozitive par invenții macabre construite de curând pentru a ucide și a anihila în masă. Totuși ceea ce mi se pare fascinant e faptul că multe dintre aceste mecanisme au începuturile nu cu zeci de ani în urmă, ci cu sute sau chiar cu mii.

Praful de pușcă este îndeobște cunoscut ca o invenție chinezească din timpul dinastiei Song (960 – 1279). El apare în niște manuale militare prin anul 1044. Totuși, substanța principală – salpetru sau azotatul de potasiu – era folosită de bizantini în diverse amestecuri pirotehnice folosite împotriva invaziilor musulmane din secolele VII-XII. Pe baza prafului de pușcă, chinezii au dezvoltat ceea ce azi numim mine terestre sau navale, tunuri de mână – viitoare puști – sau racheta. Strămoșul celei din urmă era denumită „cioară cu foc magic” și era un dispozitiv incendiar propulsat de patru tuburi cu praf de puşcă ataşate unor aripi. Se întrebuinţau mai multe tipuri de cap, inclusiv vârfuri de săgeată, eventual cu otravă.

Totuși ,nu ne vom opri doar asupra acestei invenții care este folosită pe scară largă azi în industria militară. De exemplu, armele chimice au o vechime extraordinar de mare. În timpul războielor peoponeziace, prin secolul în secolul al V-lea î.Hr., dintre Sparta și Atena, spartanii care asediau un aliat al atenienilor, Plateea, întrebuinţează pentru prima dată ceea ce am putea numi gaze toxice. Aceştia au înmuiat lemne într-un amestec de sulf şi smoală şi au aţâțat focul ca fumul să ajungă în oraş. Un alt exemplu de armă chimică este vestitul foc grecesc – un amestec chimic care ardea și pe apă. În China Evului Mediu, manualele militare amintesc de niște bombe cu arsenic şi fecale umane.

Mitraliera are un strămoș care nu era acționat de praful de pușcă – arbaleta. În ciuda avantajelor uciderii inamicului de la distanţă, arbaleta se încărca destul de greu. Chinezii au găsit o soluţie: au inventat o adevărată ‘mitralieră’ în secolul al XII-lea, care se putea îndrepta în orice direcţie şi trăgea nu mai puţin de o săgeată pe secundă!

Grenadele au şi ele vechimea lor. Primele grenade de mână au fost din ceramică și erau folosite de bizantini prin secolul al VIII-lea. Aceste „ouă” din sticlă, ceramică sau teracotă erau umplute cu substanțe inflamabile precum faimosul foc grecesc, la care se adăuga un fitil. Aceste grenade erau aruncate asupra navelor inamice pentru a le incendia sau asupra asediatorilor.

Armele biologice au fost mereu folosite în războie. Încă din antichitate în cetățile asediate erau aruncate cadavre ale leprosilor, ciumaților sau alte molime pentru a descuraja, demoraliza și îmbolnăvi pe cei asediați. În tot Evul Mediu, dar și în Antichitate sunt relatări de acest tip. E adevărat că azi se eliberează o fiolă cu virus, care împășitie moartea printre dușmani, dar același efect îl aveau și metodele mai barbare folosite în trecut. Un exemplu celebru de folosire a acestui tip de arme este asediul Belgradului din 1456. Se pare că otomanii au aruncat peste zidurile cetății cadavre ale ciumaților răspândind molima în oraș. Iancu de Hunedoara a reușit să îi învingă pe turci si să despresoare orașul, dar a murit curând fiind ucis de acest inamic invizibil.

O ultimă armă pe care v-aș mai aduce în atenție este torpila. Istoria ne învață că aceasta a fost inventată în 1866 de către inginerul Roger Whitehead, care avea la baza un model austriac dezvoltat cu câțiva ani înainte. Totuși, un manual militar de secol XIII ne descrie un „device” revoluționar: un fel de ou care se mişcă singur şi care arde. Acest manual făcea referire la o torpilă incendiară propulsată de mici rachete cu praf de puşcă. Scopul întrebuințării acestei arme era țintirea vaselor inamice și incendierea sau explozia lor.

Ciprian Plăiașu este editor coordonator Historia.ro. Pasionat de idei crețe, scrie despre greșelile trecutului, greșeli pe care le tot repetăm. vezi toate articolele