15 nov. 2016 | 17:17

„Bestii fantastice”: când universul Harry Potter se întâlnește cu Arca lui Noe [PLAYFILM]

ACTUALITATE

Sunt un om simplu: orice e legat de Harry Potter mă entuziasmează de parcă aș avea 11 ani și mi-ar aduce o bufniță mult-așteptata scrisoare de la Howgarts. Nu contează că am dublul vârstei recomandate, reacția a fost aceeași când am primit invitația la avanpremiera filmului „Bestii fantastice și unde să le găsești”, la IMAX.

Nu am citit cartea în prealabil (deși e lectură obligatorie pentru orice învățăcel în primul an la Hogwarts) și am încercat să mă țin cât mai departe de orice fel de informații legate de poveste. Voiam să simt încă o dată o senzație măcar similară celei care m-a traversat când am văzut primul film al seriei „Harry Potter” în 2001, „pe orbește”.

Pentru mine, „Harry Potter” a declanșat o iubire iremediabilă și irevocabilă la prima vedere, așa că iată-mă, 11 ani mai târziu, cu o clonă de Hedwig în poza de profil de pe Facebook și leșinată de bucurie că în sfârșit, am parte de o nouă serie conectată cu lumea vrăjitorilor cu care am crescut concomitent. În cazul în care nu știați, „Bestii fantastice” e primul film dintr-o trilogie bazată pe scenariul lui J.K.Rowling. Și chiar dacă nu are același farmec ludic precum povestea originală, promite mult.

Recenzie „Bestii fantastice”

După cum spuneam și mai sus, numele cărții „Bestii fantastice” a fost menționat prima oară în „Piatra Filozofală”, când am aflat că e o lectură obligatorie pentru orice student la Hogwarts. În sfârșit, filmul „Bestii fantastice” ne arată într-o formă îmbrăcată la patru ace în efecte speciale care e povestea din spatele cărții respective și care e treaba cu omul care a scris-o.

Acțiunea e, așadar, propulsată cu vreo 70-80 de ani înainte de cea din „Piatra filozofală”.  Mai precis, în 1926, în perioada prohibiției, când vrăjitorii nu erau încurajați să învețe să își controleze minunatele puteri, ci să le suprime. Pentru că, știți voi, sunt periculoase pentru Nu-Magi sau Încuiați, numiți-i cum vreți.

Protagonistul e Newt Scamander, interpretat absolut perfect de Eddie Redmayne. Bine, nu m-a surprins deloc faptul că Redmayne s-a încadrat perfect în tabloul vrăjitoresc, pentru că are același aer fermecător în stângăcia lui cu care creierul meu asociază toate personajele din lumea magică a lui Rowling.

Newt e introvertit și stângaci, dar are o pasiune nestăvilită pentru animale fantastice și periculoase, care ne cam aduce aminte de Hagrid. Probabil întocmai dificultățile sale de adaptare socială l-au determinat să capete această fascinație pentru bestii și să devină cel mai mare magizoolog din lume. Valiza lui ponosită e un fel de Arca lui Noe cu creaturi ciudățele, pe care Newt le adăpostește pentru a le salva. Cam cum zice Biblia că s-a petrecut cu bine-intenționatul Noe.

Circumstanțele îl aduc la New York, cu animalele neîmblânzite în valiză, și tot circumstanțele îl determină să formeze o alianță cu polițista-vrăjitoare Tina Goldstein (Katherine Waterston), cu nu-magul Jacob Kowalski (Dan Fogler) și, ceva mai târziu, cu Queenie Goldstein (Alison Sudol), sora cititoare de gânduri a Tinei.

Filmul a scârțâit puțin aici. Nu știu alții cum sunt, dar mie grupul lui Ron, Harry și Hermione mi-a dat așteptări fanteziste legate de ideea de prietenie. Nu am regăsit aceeași chimie și la cei patru tovarăși din „Bestii fantastice”, iar asta m-a întristat puțin. Nu insinuez nicidecum că actorii nu au fost aleși bine, dar am simțit că legătura lor a fost puțin forțată. Ce e drept, când îi ai pe Harry, Ron și Hermione ca termen de comparație, probabil că orice camaraderie pare îndoielnică.

Încă un lucru care mi s-a părut că a alterat consistența filmului a fost alternanța scenelor amuzante cu cele brutale. Întreaga serie Harry Potter e plină de brutalitate, violență, umor negru și moarte, dar există o continuitate și o trecere mai logică decât în „Bestii fantastice”. Există două fire narative care se întâlnesc la un moment dat, unul e ceva mai distractiv, iar altul tragic. Nu aș vrea să detaliez aspectul acesta, pentru că ar trebui să vă vorbesc despre evenimente la care nu vă așteptați, și v-aș cam strica surpriza.

Bestiile fantastice sunt peste măsură de simpatice și ne confirmă, încă o dată, că tehnologiile care ne dau efectele speciale sunt din ce în ce mai performante. Apropo, toate animăluțele din film sunt concepute digital. Producătorul David Heyman a anunțat treaba asta acum ceva timp, iar motivul principal pentru care a ales să nu folosească creații animatronice e că nu ar fi putut reproduce atât de realist mișcările și flexibilitatea animalelor. Ideea era să le propună ca pe niște ființe care pot exista în realitate. Și, probabil, să ne facă să ne dorim să adoptăm măcar un exemplar. Pe mine m-au păcălit, deci 10/10 pentru animăluțele digitale și pentru efecte în general. Ah, să nu uit: decorurile new yorkeze ale anilor ’20 merită și ele o notă apropiată de 10.

Concluzie – „Bestii fantastice”

Fără îndoială, orice fan Harry Potter merită să vadă acest film la IMAX. Nu, nu e perfect, dar asta nu înseamnă că nu e bun și că nu o să-i aducă un zâmbet imens pe față copilului din tine care încă visează la scrisoarea de acceptare la Hogwarts. În ciuda stângăciei pe care am simțit-o pe alocuri, cred că avem în față încă o serie de aventuri (aproape) potteriene minunate.

P.S.: În următorul film al seriei, o să facem cunoștință cu Dumbledore. Cel mai probabil, tânăr și chipeș. Dacă ăsta nu e un motiv suficient de bun să așteptăm nerăbdători continuare, atunci nu știu care ar putea fi.