Need for Speed: The Run – Eu as fugi in directia opusa… [REVIEW]

In ultimii ani, seria Need for Speed a avut parte de jocuri foarte diferite intre ele. Pe de-o parte avem de a face cu titlurile realizate de echipa EA Black Box, care este responsabila pentru toate intrarile incepand de la Hot Pursuit 2 si pana la Undercover (inclusiv), apoi avem sub seria Shift, realizata de studioul Slightly Mad, iar in cele din urma ii avem pe cei de la Criterion, care inainte de Hot Pursuit-ul de anul trecut a dezvoltat seria Burnout. Cei care au urmarit toate aceste jocuri, au observat probabil un adevarat declin cand vine vorba despre calitatea titlurilor realizate de Black Box, iar noul The Run promitea sa fie titlul care le va spala pacatele pentru experientele lansate in trecut.

Conceptul este la baza cel putin interesant, fiind in teorie bazat pe o poveste interesanta. Includerea unui fir narativ nu este o idee straina de Need for Speed, intrucat unele din cele mai interesante jocuri din aceasta serie au avut un scenariu decent, in limita a ce putem intalni in jocurile de curse cu masini (un exemplu este Most Wanted). The Run ne pune in pielea lui Jack Rourke, un sofer foarte talentat, care din pacate are probleme atat cu legea, cat si cu mafia din San Francisco. Dupa o vizita pe la compactorul de fier vechi si o escapada eroica din mainile baietilor in negru, acesta decide sa ii ceara ajutorul unei prietene vechi: Sam Harper. Aceasta vine cu propunerea de a participa pentru ea intr-o cursa care va strabate America de-a latul, din San Francisco pana in New York. Castigatorul ia 25 de milioane de dolari, mai mult decat destul pentru ca Jack sa isi cumpere libertatea in fata mafiei. Singura problema este ca trebuie sa infrunte aproximativ 200 de alti oponenti, care mai de care mai hotarat sa castige premiul cel mare.

Din nou, teoria suna bine, iar ideea de baza este destul de nebuna incat sa functioneze intr-un fel sau altul in cadrul unui joc. Din pacate executia lasa de dorit. Desi ne-a fost promisa o poveste interesanta care se intinde pe un intreg continent, avem de a face replici putine si rare din partea celor doi protagonisti, majoritatea fiind transmise prin telefon. De altfel, tot interesul pentru micul sambure de poveste dispare in momentul in care in timpul ecranelor de incarcare apar tot felul de indivizi care au motivele lor pentru a dori sa castige „The Run„, insa nu ii vedem niciodata la fata in joc. Nu stim exact cine sunt, de ce unii dintre ei il urasc pe Jack, sau cine si de ce ofera aceasta suma imensa de bani castigatorului cursei. Astfel am realizat ca tocmai povestea, elementul care avea sa fie practic stalpul de sustinere ai acestui joc este plina de gauri si lipsita total de substanta.

Sa zicem ca acest element poate fi trecut cu vederea in momentul in care avem de a face cu un gameplay satisfacator si cu o insiruire de evenimente interesante. Inca de la dezvaluirea jocului de la E3 am observat un accent deosebit pus pe regizarea curselor. Fiecare dintre acestea ofera o experienta diferita, insa rejucabilitatea este practic nula. Chiar si cu sistemul Autolog in care sunt inregistrati timpii dobanditi pe fiecare dintre circuite, lipsa de jucatori din listele de prieteni fac aceasta functie a jocului inutila. Nu vad pe cineva sa fie atat de impresionat de acest titlu incat sa se lupte pentru un timp mai mic pe una din curse doar pentru ca doreste sa isi bata propriul record. Chiar daca cei de la Black Box au incercat sa diversifice genul de evenimente, oferind uneori sprinturi in care trebuie intrecut un anumit numar de oponenti, alteori curse impotriva cronometrului prin anumite checkpoint-uri, sau chiar dueluri, in care trebuie sa fii inaintea unui rival in momentul in care cronometrul ajunge la zero, jocul este o continua fuga intr-o singura directie. Rareori exista cai alternative care mai sparg tiparele timp de cateva secunde, iar fiecare „circuit” apare o singura data in cadrul jocului.

Totul nu ar fi tocmai rau daca nu ar fi fost luate niste decizii complet aberante. Un exemplu bun este sistemul de reset al masini. Exista acum un contor care iti spune de cate ori ai voie sa resetezi pozitia vehiculului. Acesta nu este pus inapoi in cursa, ci este dus in spate, pana la ultimul checkpoint atins. Este practic o functie de quick load, actionata automat ori de cate ori jucatorul distruge masina, apasa pe butonul dedicat acesteia sau cand masina iese de pe circuit. Aceasta instanta din urma este probabil cea mai frustranta, intrucat orice deviatie putin mai agresiva de la asfalt aduce de la sine o incarcare a celui mai recent checkpoint. Daca punem la socoteala AI-ul politiei care este de-a dreptul schizofrenic si faptul ca oponentii intotdeauna triseaza, avem de a face cu una din cele mai frustrante experiente din 2011 si din jocurile de curse cu masini in general.

O monedă din anii 2000 a ajuns să coste cât o maşină second-hand. Cum poţi face rost rapid de 8.000 de euro?

Ce studii are Gabriela Firea. Puțini știu asta despre ea

Ca tot vorbeam de decizii proaste luate in cadrul procesului de dezvoltare ale lui Need for Speed: The Run, este absolut necesar sa vorbesc putin despre modul in care jucatorul isi schimba masinile in cadrul fabuloasei curse. Acestea nu sunt alese la inceputul sau sfarsitul unui eveniment, ci sunt accesate numai din benzinarii in timpul acestora. Din pacate, odata intrat intr-o astfel de locatie, cursa nu se opreste imediat, fiind nevoit uneori sa pierzi cateva locuri din clasament doar pentru a alege o masina diferita. Un alt element inclus fara niciun sens sau fara nicio picatura de logica este modul in care jucatorul are acces la diverse abilitati care ar trebui sa fie accesibile inca de la inceput. Insasi mecanica de drafting (masina din fata reduce frecarea cu aerul pentru masina din spate, oferind acesteia posibilitatea de a atinge o viteza mai mare) , care in mod normal ar trebui sa fie un fenomen fizic general valabil, este deblocata abia pe la nivelul 6, in timp ce abia la nivelul 7 sau 8 anumite actiuni precum evitarea anumitor obstacole ofera experienta in plus.

Alte aditii inutile care apar din cand in cand sunt secvente cinematice interactive, bazate pe Quick Time Events. Acestea au loc in momentele cand Jack nu este la volanul unei masini si necesita apasarea de butoane in succesiune pentru a declansa anumite animatii prestabilite. In general nu sunt impotriva acestor instante, insa executia lor din The Run este total neinspirata.

Cand vine vorba despre controlul masinilor, jocul isi face treaba, insa nu fara mici probleme. Anumite masini se controleaza destul de usor, in timp ce altele sunt aproape imposibil de manevrat. Diferentele intre cele cu statistici si tip de control asemanatoare sunt uneori extreme, facand practic listele de specificatii inutile. Alegerea unei masini care vi se potriveste din punctul de vedere al manevrabilitatii este o loterie a carei reguli sunt intelese probabil doar de echipa producatoare. Din fericire pentru majoritatea celor care au pus mana pe acest titlu, avem de a face cu o experienta scurta. Sunt necesare aproximativ doua ore de gameplay pentru a duce The Run de la start la finish, asta fara sa luam in calcule ecranele de incarcare (dese si lungi), intoarcerea la checkpoint-uri sau reincercarea curselor. Din pacate, la sfarsitul experientei am fost lasat cu un gust amar, pe care speram sa il spele restul modurilor de joc.

In Challange am realizat ca nu exista prea multe lucruri de facut in afara doborarii unor timpi si compararea lor cu prietenii din lista. Pacat ca nimeni din lista mea de Origin sau PlayStation Network nu joaca un asemenea joc. Nu ii invinuiesc; au toate motivele sa stea departe de noul Need for Speed.

Cea mai dureroasa lovitura mi-a dat-o insa modul multiplayer, de la care aveam anumite asteptari. Sa zicem ca regizarea curselor din cadrul modului campanie, combinata cu o poveste inexistenta si tot felul de elemente integrate stangaci au dus la ruinarea single player-ului. Modul de joc online promitea insa o serie de playlist-uri interesante si deblocarea anumitor vehicule noi prin rezolvarea de obiective. Intr-adevar acestea exista, insa le urez succes celor care vor sa duca la bun sfarsit un eveniment online. Nici pe PC, nici pe PlayStation 3 jocul nu reuseste sa reziste la trei sau patru curse succesive inainte sa intampine vreo problema. Fie ca vorbim de conexiuni intrerupte, blocarea la ecranul de incarcare sau cine-stie-ce alt impediment, nu te poti baza pe serviciile online oferite de EA Black Box. Daca ar functiona cu adevarat, ar putea exista un factor de distractie care sa justifice un gram de atentie fata de acest joc, insa instantele in care problemele nu se fac vazute sunt rare. Concluzia este ca multiplayer-ul nu este un factor care sa adauge un plus la lista de avantaje ale jocului.

La final voi vorbi putin de partea tehnica si artistica a noului Need for Speed, intrucat avem de a face cu un motor grafic de ultima generatie. Vorbesc despre Frostbite 2, dezvoltat de DICE pentru Battlefield 3, care se pare ca a devenit motorul grafic oficial al EA Games pentru majoritatea titlurilor dezvoltate in-house. Grafica este intr-adevar buna. De la modelele masinilor si pana la designul curselor, totul arata foarte bine. Cei cu un PC puternic vor simti diferenta imediat, insa tineti minte ca avem de a face cu un joc pretentios. Din pacate, atentia oferita modelelor de masini nu a fost egala cu cea investita in realizarea personajelor umane. Acestea sunt destul de modeste, insa din fericire apar foarte rar pe ecran. Vocile sunt insa o alta mancare de peste. Cei doi actori anionimi, Sean Faris si Christina Hendricks sunt complet pe langa subiect, reusind sa realizeze unele din cele mai proaste reprezentatii vocale din jocuri de anul acesta. Probabil nici scenariul nu i-a ajutat prea mult, insa asta nu scuza prestatia lor. Muzica este in schimb destul de bine aleasa si include o serie de melodii de actiune parca furate de pe vreo coloana sonora dintr-un film de la Hollywood. Aceasta insa nu justifica investitia de timp si bani in The Run.

De fapt, nici macar un singur element nu poate sa justifice cumpararea acestui joc. Este un titlu mult prea fad pentru a fi o recomandare pentru fanii genului, fanii seriei sau orice alt fel de pasionat al jocurilor video. Studioul EA Black Box a demonstrat inca o data ca si-a pierdut abilitatile de a realiza un joc de curse de calitate. Need for Speed: The Run nu se ridica nici macar la un sfert din calitatea titlurilor din trecutul seriei precum Underground, sau Most Wanted, sa nu mai zic de nivelul la care se afla jocurile realizate de alte studiouri precum Shift, Hot Pursuit sau clasicul Porsche 2000. Oricat de mult va doriti un joc de curse, incercati pe cat posibil sa va feriti de acesta.