L.A. Noire [REVIEW]

Dupa lungi ani de asteptare, putem in sfarsit sa jucam creatia celor de la Team Bondi si Rockstar Games numita L.A. Noire. Acest joc a fost anuntat inainte de lansarea consolei PlayStation 3 pe piata, fiind initial prezentat ca un titlu exclusiv pentru aceasta. Anii lungi de development au adus de la sine modificari semnificative asupa conceptului de la baza al  jocului, una din cele mai importante diferente fiind orientarea catre mai multe platforme. Momentan acest titlu este disponibil (in data publicarii acestui review) pe Xbox 360 si PlayStation 3, urmand ca o versiune pentru PC sa fie lansata mai tarziu.

L.A. Noire are o premiza unica in gaming, punand jucatorul in rolul lui Cole Phelps, unul dintre putinii incoruptibili ai Los Angelesului din perioada imediata a incheierii celui de-al Doilea Razboi Mondial. Proaspat intors de pe front, acesta isi continua cariera de politist de strada, insa curiozitatea si ingeniozitatea sa il fac sa urce repede pe scara ierarhica a diviziilor din cadrul LAPD.

Desi exista o oarecare conexiune intre unele cazuri pe care Phelps le are de investigat din momentul in care devine detectiv, acestea sunt prezentate de obicei ca episoade separate, jocul parand pe alocuri sa fie considerat mai degraba un serial interactiv, decat o experienta de gaming clasica. Fiecare dintre acestea debuteaza prin intermediul unei secvente cinematice, care prezinta de obicei momentul in care crima care urmeaza a fi cercetata a fost realizata, insa reuseste sa ofere destul de putine detalii concrete despre aceasta .

Rolul jucatorului este sa interogheze martorii si suspectii fiecarui caz, sa cerceteze locul crimei si sa urmeze diverse piste ale investigatiei care apar pe parcurs. Astfel, majoritatea timpului de gameplay va fi petrecut studiind diverse dovezi incriminatorii sau in dialog cu alte personaje. Acestea din urma sunt probabil si atractia principala a jocului, intrucat ofera ceva nemaivazut pana acum: animatii faciale perfecte, gratie tehnologiei MotionScan.

Aceasta implica inregistrarea tuturor replicilor si expresiilor faciale ale unor actori reali folosind cateva zeci de camere si microfoane, transpunand fetele si vocile acestora in joc. Nu de putine ori m-am trezit cu un zambet tamp pe fata cand am intalnit vreun personaj jucat de un actor pe care l-am recunoscut cu usurinta si de cele mai multe ori am ramas cu gura cascata uitandu-ma strict la modul in care acest joc prezinta personajele.

„Inarmati” cu aceasta tehnologie, cei de la Team Bondi si-au permis sa duca dialogurile dintre Phelps si martorii sau suspectii intervievati un pas mai departe. Jucatorul este pus astfel in pielea detectivului, avand puterea de a decide daca personajele din joc spun adevarul, daca mint sau evita intentionat sa ofere anumite informatii referitoare la caz, avand la dispozitie atat expresiile lor faciale, cat si dovezile gasite de-a lungul cazului pentru a ajunge la adevar.

Evident, in momentul in care acuzi pe cineva de minciuna, trebuie sa vii cu dovezi clare, toate aceste interactiuni interumane fiind facilitate de carnetelul lui Phelps. Aici se gaseste intotdeauna o lista cu toate dovezile gasite, toate personajele implicate in caz si toate locatiile care pot fi vizitate pentru a rezolva cazul. Din pacate, de multe ori rationamentul din lumea reala nu este acelasi cu cel din lumea jocului, putand astfel gresi un interviu din cauza acestui sistem de Truth/Doubt/Lie.

Planta care nu poate fi ucisă. Dacă ar fi lăsată să se extindă, ar putea ‘invada’ România

Ultimele magazine de la Metrorex au devenit istorie, după trei ani! Unde s-au închis, acum nu mai ai de unde cumpăra nici apă

Chiar daca intr-un singur caz ai de vizitat un numar limitat de locatii, jocul ofera acces la toata zona centrala a orasului Los Angeles, recreata cu acuratete folosind date istorice si fotografii ale orasului. Desi multi ar fi gata sa incadreze L.A. Noire in aceeasi categorie cu Grand Theft Auto, ei bine nu este cazul, fiecare dintre aceste doua jocuri oferind experiente de gameplay diferite. Fiind politist, Phelps este in slujba cetatenilor si nu poate accepta misiuni de la oricine ofera bani mai multi, structura jocului fiind strict liniara. Cei care vor sa faca ceva in afara firului narativ pot accepta diverse misiuni secundare, anuntate prin statia politiei. Acestea sunt insa scurte si de multe ori total neinteresante, parand a fi adaugate doar de dragul diversitatii.

Pe langa acestea, Phelps poate sa colectioneze diverse masini, ziare sau role de film ascunse, insa acestea sunt destinate exclusiv celor care vor sa completeze jocul 100%. O alta diferenta majora fata de GTA este mecanica de shooting, care desi imprumuta sistemul stangaci de cover din ultima iteratie a acestei serii, nu ofera o experienta tocmai placuta. Detectivul nostru nu este la fel de eficient precum Niko Bellic sau John Marston in schimburi de focuri, iar HUD-ul este total absent. Nu exista un indicator de viata sau de munitie. Chiar si asa, armele raman fara gloante dupa o anumita perioada, incercand in acest fel sa ofere o experienta mai apropiata de realitate.

Nici controlul personajului nu este tocmai bine gandit. De multe ori Phelps fuge in pereti sau blocheaza accesul NPC-urilor la anumite zone fara ca jucatorul sa ii comande aceste lucruri. Aceste deficiente de control sunt mult mai evidente in momentele de actiune, in care supravietuirea personajului depinde de acuratetea implementarii schemei de control, insa pot fi deranjante chiar si in momentele mai linistite, in care Phelps investigheaza locul crimei.

Interesant este faptul ca jocul a fost simplificat pentru a putea fi abordat de un public mult mai larg. Astfel, momentele mai tensionate ofera posibilitatea de a le evita complet dupa mai multe incarcari de checkpoint-uri, iar un sistem de level up aduce Intuition Points care odata folosite pot dezvalui toate indiciile dintr-o locatie sau pot ajuta in interviuri, prin eliminarea uneia din reactiile Truth/Doubt/Lie. O parte simplificata care ar putea bucura chiar si fanii hardcore ai jocului este condusul, care poate fi intotdeauna pus pe seama partenerului lui Phelps, eliminand complet anumite plimbari lungi prin imensul Los Angeles virtual. Mai mult, oricat de slaba ar fi prestatia lui Cole in cadrul unui caz, jocul tot gaseste o cale de a demasca unul din posibilii criminali, fiecare dintre „episoade” concluzionand printr-o arestare.

Grafica jocului nu este una extraordinara, jocul ruland pe acelasi motor grafic RAGE folosit in trecut in titluri precum Grand Theft Auto IV si Red Dead Redemption, insa directia artistica este de milioane. Los Angelesul anilor ’40 este plin de viata si chiar ofera impresia unui oras real. Nu exista nici un repros pe partea artistica, designul cladirilor, masinile prezente in joc si chiar si vestimentatia vremii fiind reproduse perfect in L.A. Noire. Fetele realizate cu ajutorul MotionScan au schimbat din punctul meu de vedere felul in care ne uitam la animatiile faciale din jocuri, insa acestea ies in evidenta, intrucat calitatea lor este de multe ori superioara calitatii randarii mediilor inconjuratoare.

Sunetul este un alt capitol la care jocul exceleaza. Atat vocile personajelor, inregistrate in acelasi timp cu fetele in timpul sesiunilor de Motion Scan, dar si melodiile Jazz care predomina coloana sonora sunt alese pe spranceana, oferind astfel o atmosfera de zile mari, cum rareori gasim in jocurile contemporane.

Avand in vedere cele de mai sus, realizez ca jocul nu se incadreaza obligatoriu in genul shooter sau open world action, ci mai degraba in genul adventure, avand multe elemente in comun cu jocurile adventure point & click, in care trebuiau alese replicile potrivite si folosite obiectele potrivite in anumite locuri prestabilite pentru a progresa.

Dupa cum probabil v-ati dat deja seama, in acest review nu am vrut sa ofer detalii concrete despre povestea jocului sau cazuri particulare, ci am analizat jocul mai mult pe partea sa tehninca. Motivul este faptul ca jocul de fata este o experienta unica in gaming, iar povestea este probabil aspectul sau cel mai important. Daca stau sa ma gandesc mai bine, L.A. Noire reuseste pe alocuri sa se ridice peste asa-numitul „film interactiv” numit Heavy Rain in termeni de expunere narativa si interactiune cu personajele virtuale.

Oferind peste 20 de ore de gameplay la prima mana, si posibilitatea de a rejuca orice caz, L.A. Noire este foarte usor de recomandat oricarui pasionat de jocuri ale caror atuuri principale se gasesc pe partea de poveste si nu obligatoriu pe partea de gameplay. Trebuie sa recunosc faptul ca nici controlul personajului sau alte mecanici de joc precum shooting-ul nu sunt dezastruoase, insa este clar ca nu acestea sunt punctele sale forte. Adunand la micile inconveniente de mai sus faptul ca personajul Cole Phelps nu este dezvoltat atat de mult pe cat mi-as fi dorit parcursul povestii, nu pot sa ii acord lui L.A. Noire decat nota 8,5. Din fericire, restul partilor pozitive ii aduc pe PlayTech badge-ul de „Editor’s Choice„.