Battlefield: Bad Company 2 – Arta războiului [Review]

, 10 Mar, 03:51

untitled

Războiul este o realitate a umanității din vremuri imemoriale. Și chiar dacă în esență este unul dintre cele mai rele lucruri care pot surveni într-o viață de om, războiul are darul de a scoate la iveală elemente ale personalității și aptitudini nebănuite. Poate de aici și succesul pe care îl are în media, care îl glorifică nu doar pentru potențialul său financiar, ci și pentru că este un subiect care va „prinde” întotdeauna, fie într-un jurnal de știri, un film de Oscar (nu Avatar, celălalt, what’s its name…) sau, ce ne interesează pe noi, un joc video. Se pare că, fără să ne dăm seama, suntem „hardwired” pentru război, iar în cazul particular al gamerilor, orice nou titlu adăugat panopliei impresionante de până acum ne va face să ne dorim măcar să-l încercăm.

Dar concurența în zona producțiilor de jocuri de război este într-atât de acerbă, încât poveștile au ajuns până la invazii ale Americii, cu lupte armate în Biroul Oval al Casei Albe și un Washington redus la ruină. Este greu să vii cu ceva mai tare decât asta în termeni de storyline și este greu să nu compari orice titlu nou apărut cu blockbusterul anului trecut, Modern Warfare 2. Dar noul Battlefield: Bad Company 2 nu și-a propus o competiție, decât poate cu sine însuși, venind într-o formă substanțial rafinată comparativ cu anteriorul din serie. Iar povestea destul de clasică, locațiile relativ plauzibile și, cel puțin pentru subsemnatul, umorul presărat din loc în loc, fac din BFBC2 echivalentul unei guri de oxigen într-o lume a jocurilor video de război din ce în ce mai grave, catastrofice, cu mize gigantice și care tratează totul la proporții planetare.

În single player vei juca în bocancii lui Preston Marlowe

De asta mi-a și plăcut, redându-mi o mai veche experiență a shooterelor, în care poți lua o pauză pentru a admira un peisaj sau a asculta amuzat o conversație comică între personaje. Sigur, umorul nu se ridică la nivelul delicioaselor replici din seria No One Lives Forever, și din păcate nici nivelul de gameplay stealth, Battlefield fiind un First Person Shooter foarte hardcore la bază, dar experiența pe care o generează mi-a amintit de vremurile în care jucam jocuri video nu pentru a mă achita de adevăratul job de a salva America (și deci întreaga planetă, cum genul ăsta de jocuri pare să implice), ci pentru experiența de joc, pentru plăcerea de a testa nu doar armamentul, ci și alte echipamente sau vehicule disponibile (în Battlefield, dacă îl vezi îl poți și conduce), și, în general, pentru distracția pe care un shooter o poate oferi.

Sigur, se pot face paralele interminabile între Battlefield și restul jocurilor de război și cu siguranță i se pot aduce argumente defavorabile, dar chiar îți place să joci în felul ăsta jocurile video? Să devii un robot statistic și să vezi totul numai prin comparație cu altceva? Eu unul prefer imersiunea în orice nouă poveste, în măsura în care povestea poate oferi imersiune, desigur, și am descoperit cu plăcere că Battlefield este un joc absolut captivant. Sigur, povestea are problemele ei. După un inedit start în ultimele luni ale WWII, într-o incursiune în Japonia, în căutarea armei secrete nipone (dacă nemții aveau rachetele și americanii bomba atomică, trebuie să fi avut și japonezii altceva decât sushi, nu?), te trezești brusc în prezent (oarecum) și vei avea de-a face cu – oh boy – aceeași ruși puși pe rele. De data asta prin America de Sud, unde, cum știm cu toții, colcăie mercenarii, așa că nu trebuie să te bați decât cu șefi ruși, carnea de tun fiind de sorginte latină. Ce cauți în America de Sud? Păi, tot arma niponă de la început și o vei căuta cu lumânarea prin tot soiul de peisaje superbe, de la zone deșertice, la creste de munte înzăpezite. Cam atât despre acțiunea propriu-zisă, restul vei descoperi jucând. Problemele de care ziceam se referă în primul rând la adversarii din joc, care sunt, enervant de repetitiv, tot rușii. Eu unul m-am cam plictisit să omor ruși sau nemți prin jocuri și obsesiile lor par să fie aceleași în toate jocurile, mai precis anti-americane, și la fel de nerealiste, scopul ultim fiind invazia. Sunt curios cum gândește un rus care joacă astfel de jocuri și mă cam îndoiesc că s-ar oferi voluntar pentru așa ceva în realitate. Mă rog, poate greșesc, dar și mai curios aș fi să văd cum ar arăta un echivalent rusesc al acestor shootere cu tematică războinică.

Dincolo de problemele poveștii, care pare cam însăilată pe alocuri, Battlefield: Bad Company 2 oferă un gameplay de zile mari. Armele reacționează foarte bine în joc și permit un tir concentrat și precis, dar și sună foarte bine. Pe lângă gama largă de oferte în privința armamentului, ai și posibilitatea de a folosi explozibili ce pot fi detonați de la distanță, poți chema lovituri de artilerie devastatoare asupra țintelor foarte dificile și poți manevra drone, pe cât de invizibile, pe atât de letale. bfbc2genscrnradarPlus că poți conduce orice vehicul îți apare în fața ochilor și foarte fun mi s-a părut tancul și ATV-ul. Dar cea mai cool caracteristică de gameplay, cu efecte strategice și tactice masive și în campania de multiplayer, sau poate mai degrabă acolo, este posibilitatea de a demola cam totul prin joc. Dacă te încăpățânezi, poți prăbuși o clădire peste belicoșii ei ocupanți și nici un zid nu constituie o ascunzătoare sigură, nici pentru ei și nici pentru tine. Asta presupune să fii adaptabil și mobil și predispune la un tip de joc cooperant, care se manifestă mai pregnant în zona multiplayer. În campania single, poți conta pe colegii tăi de echipă care se vor descurca cu inamicii și dacă umbli prin clădiri în căutarea unor chestii care trebuiesc aruncate în aer (o cerință a jocului alături de descoperirea de arme „de colecție”), te poți trezi cam singur prin peisaj, trupa fiind mult înainte și inamicii la pământ.

Un alt element, nu neapărat de gameplay, dar pe care l-am apreciat, este umorul, BFBC2 făcând parte din categoria acelor jocuri, destul de puține, care stăpânesc arta de a nu se lua foarte în serios. Dacă în timpul jocului te vei opri cam un minut undeva unde nu te atacă nimeni, colegii tăi de echipă vor deveni foarte vorbăreți și vor conversa amuzant pe diverse teme. BBC știe să fie și ironic, la un moment dat cineva din echipă argumentând că, dacă nu se vor ocupa ei de un anumit obiectiv, probabil vor fi trimiși să facă asta cine știe ce ciudați de prin trupele speciale, cu monitoare speciale pentru bătăile inimii atașate armamentului, o amuzantă referință la gadgeturile din MW2. Tipul acesta de atitudine te va face cumva să-ți pese de colegii de echipă, chiar dacă sunt NPC-uri și încasează cu nemiluita grenade în plină figură, după care se ridică și continuă lupta fără vreo zgârietură. Dar când cineva din gașcă, nu-ți spun cine, va da colțul la un moment dat, va fi o pierdere, ceea ce nu prea simți prin alte jocuri de război.

În multiplayer poți face echipă cu un tanc

Per ansamblu, BFBC2 are un aspect cinematografic, ceea ce reprezintă o îmbunătățire față de precedentul și – spun unii – un împrumut de la franciza Call of Duty, dar asta se poate spune despre nenumărate alte titluri. Mie, unul, nu mi s-a părut că seamănă. Grafica jocului este deosebit de bine realizată și amintește un pic de Far Cry, iar nivelul detaliilor este surprinzător de bogat. Vei juca preponderent în spații deschise, dar dacă preferi îți poți găsi adăpost în interiorul clădirilor, cel puțin până ce pereții încep să dispară. Dacă stai prea mult, te poți trezi literalmente cu toată casa pe cap. Chiar dacă distanțele din joc sunt destul de mari, profunzimea graficii îți va permite să ataci la mare distanță cu precizie (ceea ce este destul de rar în jocuri), chiar dacă armele nu au decât un singur nivel de zoom. Ceea ce, pe lângă grafică, contribuie la realismul jocului. Sunetul este de o calitate impecabilă și cel mai mult este de apreciat zgomotul pe care îl face armamentul, dar și coloana sonoră cu accente rock pe care ajungi să o remarci la un moment dat.

Cea mai mare problemă a campaniei single este faptul că, pentru un gamer de nivel mediu, nu va dura mai mult de șase ore. Luptele sunt extrem de intense și experiența mai mult decât satisfăcătoare, dar vei ajunge destul de repede la final, care este destul de puțin solicitant, comparativ cu ce a trebuit să faci ca să ajungi acolo. Pe cât de enervante erau jocurile video din trecut, cu un big boss final pentru care rupeai tastatura și mouse-ul, pe atât de iritant este să dai de reversul medaliei.

Dar Battlefield este iubit de toți fanii săi, deloc puțini, mai ales pentru modul multiplayer, care oferă posibilitatea unor lupte online de proporții, care includ tot felul de vehicule. Dacă adăugăm la asta posibilitatea de distrugere a decorului, modul online dă cele mai mari satisfacții și este perfect pentru o gașcă de prieteni care se pot constitui într-o echipă redutabilă. Inițial vei avea de ales unul dintre cele patru kituri de armament, în funcție de rolul pe care ți-l asumi: Assault, Engineer, Recon sau Medic. Fiecare dintre aceste clase are un anumit tip de arme unice, iar o noutate a lui BFBC2 rezidă în meniul personalizat de selecție a armelor, unde se vor regăsi arme, accesorii și armuri specifice oricărei clase, ce pot fi deblocate cu ajutorul punctelor de experiență acumulate în joc.

Flexibilitatea multiplayer-ului îți permite să joci de la campanii masive, cu echipe mari, în modul Rush, la lupte localizate, asemănătoare cu cele din campania single, în modul Deathmatch. Dată fiind varietatea oferită de sistemul de clase, componenții echipelor pot avea arme foarte diferite, potrivite pentru anumite task-uri, așa că este important jocul în echipă și comunicarea. Vei primi puncte de experiență și pentru headshot-uri, dar și pentru însănătoșirea unui coleg, așa că dinamica jocului se poate schimba în felurite moduri, ceea ce va fi apreciat de fani, fără îndoială.

Știu că pe mulți dintre voi vă interesează inevitabila comparație dintre Battlefield: Bad Company 2 și Call of Duty: Modern Warfare 2 și dacă nu au fost suficiente micile aluzii din text, voi fi tranșant: personal, prefer Battlefield, deși, tehnic vorbind, MW2 este superior, cel puțin la capitolul grafică. Dar cum nu sunt genul care afișează în joc frame-urile, lucruri precum umorul din unele replici ale personajelor și atmosfera generală mai relaxată mă atrag ceva mai mult la un joc. Acum să nu mă înțelegeți greșit, am jucat și rejucat MW2 cu mare plăcere și probabil o voi mai face, dar pentru mine MW2 este un „simulator de război”, excelent realizat. Battlefield este un shooter plăcut, care are drept fundal un război (în măsura în care lupta cu mercenarii se poate numi război). Dacă nu vreau să lupt pentru neatârnare și tot ce vreau este să mă distrez, un simulator de război n-ar fi tocmai prima alegere, dar pentru a testa un mouse nou sau o tastatura nouă da. Cred că factorul principal al alegerii ar fi, până la urmă, starea de spirit. Și vestea bună este că, indiferent de starea ta de spirit, ai ce juca!

Ți-a plăcut acest articol?
Informează-te și ține-i la curent și pe prietenii tăi.
Abonează-te la newsletter pentru ultimele noutăţi!
Citeşte şi...

Comentarii

Comments are closed.

Aboneaza-te la newsletter

Aboneaza-te acum la newsletter și primești cele mai noi: Articole, Review-uri, Tutoriale și Prețuri direct pe adresa ta de E-mail